Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Printre activitățile cele mai atractive, care sunt primite cu interes , încântare și entuziasm de către școlarii din ciclul primar se numără jocul didactic. Acesta îi atrage atenția și îl determină să participe în mod activ la activitate, făcându-i în același timp învățarea mai ușoară. Jocul didactic exercită valențe formative în însușirea și dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor încă din primele clase ale ciclului primar.
Personalitatea școlarilor aflați la începutul unui drum, cu varietatea temperamentelor și caracterelor lor, încă în formare, problemele specifice de adaptare la noua formă de activitate, determină cadrul didactic la abordarea procesului didactic dintr-o altă perspectivă, astfel încât să facă elevii să vină la școală și să învețe cu plăcere, să le scoată în evidență potențialul creativ și să le formeze gândirea critică.
Jocurile didactice îi permit elevului să-și manifeste personalitatea, le dezvoltă spontaneitatea, imaginația și originalitatea prin diversitatea sarcinilor propuse, le dezvoltă spiritul critic și perseverența, angajându-i în activitate până și pe cei timizi sau domolindu-le comportamentul prin reguli pe cei mai agitați sau cu un comportament expansiv. De aceea, are o contribuție semnificativă și o valoare educativă incontestabilă și în ceea ce privește dezvoltarea competențelor de comunicare în cadrul disciplinei Comunicare în limba română.
Însușirea corectă a scrierii este un proces complex și de lungă durată ale cărui baze se pune în clasa pregătitoare, dar procesul formării și perfecționării acestei deprinderi continuă și în clasele următoare. Succesul în formarea deprinderii de scriere este condiționat de efortul intelectual depus de fiecare elev în actul învățării. Învățarea propriu-zisă a scrisului poate avea loc atunci când copilul posedă anumite reprezentări spațiale de formă, mărime, direcție, vecinătate, dar dispune și de maturitatea motrică care să-i permită coordonarea oculo-motorie necesară reprezentării semnelor grafice.
Învățarea scrierii se realizează în strânsă legătură cu cititul. Față de citit, scrisul implică pe lângă un efort intelectual intens și un efort fizic deosebit de solicitant pentru școlarul mic.
Scrisul este inclus în categoria deprinderilor motrice care se formează prin stabilirea unor relații automatizate între datele perceptive și actele motrice corespunzătoare. Dar deprinderea de scriere este, în primul rând, o deprindere intelectuală pentru că presupune automatizarea unor aspecte ale proceselor de observație, de memorie și de imaginație, incluzând în faza inițială acea verigă motrice, care se reduce pe măsură ce acțiunea de scriere se interiorizează.
Educația elevilor în spiritul ocrotirii naturii constituie o sarcină majoră a procesului instructiv-educativ și este de dorit să înceapă cât mai timpuriu, astfel încât copilul să conștientizeze complexitatea mediului în care trăiește, să învețe să iubească și să respecte natura și să fie continuată în tot timpul anilor de școală, cât și în afara ei.
Dacă la intrarea în școală, copiii au unele cunoștințe despre mediul în care trăiesc, școala este datoare să consolideze și să dezvolte aceste cunoștințe despre natură și societate, să le cultive sentimente de admirație față de frumusețile naturii, dezvoltându-le gustul de a descoperi adevărurile care se petrec în jurul lor și să formeze deprinderi de protejare a mediului înconjurător.
Anul trecut am realizat împreună cu elevii mei din clasa a IV-a un Proiect educațional „Împreună salvăm natura!” care s-a desfășurat pe o perioadă de an de zile. Proiectul a pornit de la ideea că datoria noastră, ca dascăli, este de a pune mare accent pe educația ecologică a celor pe care îi educăm, pentru a ne bucura împreună de frumusețea și binecuvântarea naturii. Din această perspectivă am propus pentru acest proiect o serie de acțiuni practice care să implice elevii în variate activități desfășurate în fiecare clasă, cu sprijinul comunității locale, pentru a trage un semnal de alarmă în vederea salvării naturii.
Conceptul de motivație poate fi definit drept un factor intern care influențează comportamentul uman. Numeroși autori susțin ideea care prefigurează motivația ca fiind procesul psihologic care dă comportamentului scop și direcție.
În sensul ei general, noțiunea de motivație a fost introdusă în psihologie la începutul secolului al XX-lea. Termenul de motivație derivă de la adjectivul latin motivus - care pune în mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman.
În accepțiunea cea mai largă, motivația reprezintă „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ”, conform autorului Sillamy. (Sillamy, 1996, p.202) O definiție mai completă este cea oferită de Al. Roșca: „Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte“. (Rosca Al. 1943, p.8) Motivația reprezintă conform psihologului Roussel un proces care activează, orientează, dinamizează și menține comportamentul indivizilor spre realizarea unor obiective așteptate. (Roussel, 2000, p.5).
Motto: Regina științelor este matematica, iar aritmetica este regina matematicii. (Karl Gauss)
În tot ceea ce facem, în tot ce ne înconjoară, folosim matematica (numărăm, calculăm, măsurăm, rezolvăm etc.)
Tendințele actuale ale învățământului primar, și mai ales în ceea ce privește disciplina Matematică, trasează o atenție deosebită dezvoltării gândirii creatoare la elevi. Prin intermediul matematicii se formează deprinderi și capacități care vor deveni utile în activitatea practică. Astfel, se învață o serie de atitudini: a gândi personal și activ, a analiza o problemă și a o descompune în probleme mai simple, a găsi soluții creatoare de rezolvare.
Creativitatea, în sens larg, poate presupune găsirea de soluții, idei, metode, care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe cale independentă, așa cum se dorește să fie creativitatea elevilor manifestată în școală.
În general, orice chestiune de natură practică sau teoretică care necesită o soluționare, o rezolvare, poartă numele de problemă. Paul Fraisse spunea că „orice situație în care răspunsul nu poate fi dat imediat constituie o problemă”.
Antrenarea școlarilor mici în rezolvarea de probleme, pornind de la simplu la complex, de la concret la abstract, contribuie la înarmarea acestora cu strategii rezolutive adaptabile, cu evidente deschideri spre zona creativității.
În etapa de familiarizare a elevilor cu rezolvarea problemelor simple se formează algoritmul de traducere a cuvintelor sau a expresiilor întâlnite în enunțul problemelor în operații matematice. Astfel, verbe sau expresii ca: „sunt în total”, „au mers împreună”, „adăugăm” sugerează operația de adunare; „au plecat”, „s-au spart”, „s-au topit” – operația de scădere; „de ... ori mai multe”, „de ... ori mai mare”, „de ... ori mai înalt” – operația de înmulțire; „de ... ori mai mic”, „de … ori mai puțin”, „să împărțim în mod egal la…” - operația de împărțire.
Nimic nu le dăruiești oamenilor dacă nu te dăruiești pe tine. (Axel Munthe)
Educația este știință și artă. Ca știință, educația pretinde rațiune, iar ca artă pretinde implicare afectivă. Profesiunea de dascăl este o profesiune vocațională. Ea implică o anumită stare de spirit, de entuziasm, de bunătate, într-un cuvânt – tinerețe sufletească, în măsură să asigure un caracter elevat și generos acțiunii educative. De la educator societatea pretinde calitate și eficiență maximă. Aceasta presupune un efort permanent de formare și informare, condiție esențială a menținerii în actualitate a oricărui educator care vrea să fie competent și eficient.
În politica educațională românească direcția strategică a ultimilor ani a fost și este în continuare aceea de calitate în educație. Școlii i se cer să facă față atât provocărilor prezentului, cât și așteptărilor viitorului, să integreze și să pregătească socio-profesional individul. Cadrul didactic, ca agent al schimbării, trebuie să cumuleze condițiile de competență. A fi competent din punct de vedere profesional înseamnă să deții capacitatea de a aplica, transfera și combina cunoștințele și deprinderile dobândite de-a lungul formării inițiale sau a celei continue în situații și condiții de muncă diverse, pentru a obține nivelul calitativ specificat în standardul ocupațional.
Conform metodologiei formării continue a personalului didactic din învățământul preuniversitar, competențele cadrului didactic sunt structurate astfel: Competența profesional – științifică, Competența psihopedagogică, Competența psihosocială.
Printre calitățile care i se cer unui bun educator este și o temeinică pregătire științifică. Un profesor bine pregătit devine un model care insuflă elevului său atracția și aprecierea față de cuceririle științei în general și față de știința pe care o reprezintă în special. Pe lângă pregătirea de specialitate pe care profesorul a dobândit-o prin formarea sa inițială este imperios necesar ca acesta să fie permanent preocupat de perfecționarea sa profesională pentru a fi la curent cu noutățile apărute în domeniul său de specialitate. Competența profesional-științifică presupune și o bogată cultură generală deoarece aceasta contribuie la dezvoltarea aptitudinilor intelectuale, a sentimentelor și emoțiilor, a voinței și caracterului, adică o completează și o îmbogățește.