Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Stimularea și dezvoltarea gândirii creatoare a elevilor prin rezolvarea problemelor de matematică
„Intrarea în țara cunoașterii se face pe podul matematicii”, spune prof. univ. Ștefan Bârsănescu. De aceea, cultura științifică matematică a devenit un element de bază al culturii omului modern, cultura generală a oricărui cetățean trebuind să cuprindă cunoștințe matematice de un nivel tot mai înalt.
Așadar, matematica nu este numai o știință, o simplă știință. Matematica este mai mult decât atât, este un act de cultură deoarece cu matematica se ocupă și micii matematicieni, nenumărații matematicieni mici, care nu creează obligatoriu opere fundamentale, dar prin rezolvarea unei probleme elementare, ei trăiesc un act de creație propriu-zisă.
Existența umană, experiența, viața presupun elaborarea unor multiple și complexe relații, aprecieri de diferite niveluri, presupun activitatea gândirii, care este stimulată și ajutată în mare măsură de matematică. Ritmul crescând al competiției în toate domeniile: tehnico-industrial, științific, cultural, economic ne obligă să gândim repede și mai ales să gândim corect. Tot efortul omenesc, de-a lungul secolelor a fost îndreptat spre prelungirea posibilităților de acțiune în toate direcțiile indicate și în multe altele. Automobilul pe uscat, vaporul pe apă și avionul în aer se deplasează în locul omului și pentru om, din ce în ce mai repede, ne fac să economisim timp și energie. Telefonul și apoi radioul ne permit să auzim de la orice distanță. Televizorul ne permite să vedem oricât de departe. Ce ne ajută să gândim mai repede decât o facem deja și mai ales fără să facem erori în decizii? Răspunsul este cunoscut de multă vreme. Este vorba de ansamblul de metode, de reguli de calcul ale gândirii, de concepte, de fapte, care se numește matematică.
„Educația trebuie să se facă gradat”, recomanda Aristotel, înțelegând prin aceasta adecvarea ei la particularitățile de vârstă ale celor educați.
„Începeți, dar, prin a va studia mai bine elevii, căci , desigur, nu-i cunoașteți deloc” îndemna J.J Rousseau pe educatori în prefață romanului psiho-pedagogic „Emil” iar Usinski consideră că „pedagogia fără psihologie este o simplă culegere de reguli și rețete”.
Metodele cu ajutorul cărora realizează învățătorul cunoașterea elevilor sunt cele tratate în manualele și cursurile de psihologie și pedagogie: observația, experimentul, testele, convorbirea, chestionarele, studiul produselor, activitatea elevilor, studiul documentelor școlare, anamneza și metodelor statistice. Nu voi stărui asupra lor, ci doresc să precizez că pentru a realiza o cunoaștere a vieții psihice a elevilor, cât mai temeinică, învățătorul va trebui să utilizeze întreagă gama de metode sau cât mai multe, deoarece fiecare este adecvată pentru un anumit aspect al vieții psihice și numai toate vor furniza o imagine cât mai completă și cât mai corectă.
Printre activitățile cele mai atractive, care sunt primite cu interes , încântare și entuziasm de către școlarii din ciclul primar se numără jocul didactic. Acesta îi atrage atenția și îl determină să participe în mod activ la activitate, făcându-i în același timp învățarea mai ușoară. Jocul didactic exercită valențe formative în însușirea și dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor încă din primele clase ale ciclului primar.
Personalitatea școlarilor aflați la începutul unui drum, cu varietatea temperamentelor și caracterelor lor, încă în formare, problemele specifice de adaptare la noua formă de activitate, determină cadrul didactic la abordarea procesului didactic dintr-o altă perspectivă, astfel încât să facă elevii să vină la școală și să învețe cu plăcere, să le scoată în evidență potențialul creativ și să le formeze gândirea critică.
Jocurile didactice îi permit elevului să-și manifeste personalitatea, le dezvoltă spontaneitatea, imaginația și originalitatea prin diversitatea sarcinilor propuse, le dezvoltă spiritul critic și perseverența, angajându-i în activitate până și pe cei timizi sau domolindu-le comportamentul prin reguli pe cei mai agitați sau cu un comportament expansiv. De aceea, are o contribuție semnificativă și o valoare educativă incontestabilă și în ceea ce privește dezvoltarea competențelor de comunicare în cadrul disciplinei Comunicare în limba română.
Însușirea corectă a scrierii este un proces complex și de lungă durată ale cărui baze se pune în clasa pregătitoare, dar procesul formării și perfecționării acestei deprinderi continuă și în clasele următoare. Succesul în formarea deprinderii de scriere este condiționat de efortul intelectual depus de fiecare elev în actul învățării. Învățarea propriu-zisă a scrisului poate avea loc atunci când copilul posedă anumite reprezentări spațiale de formă, mărime, direcție, vecinătate, dar dispune și de maturitatea motrică care să-i permită coordonarea oculo-motorie necesară reprezentării semnelor grafice.
Învățarea scrierii se realizează în strânsă legătură cu cititul. Față de citit, scrisul implică pe lângă un efort intelectual intens și un efort fizic deosebit de solicitant pentru școlarul mic.
Scrisul este inclus în categoria deprinderilor motrice care se formează prin stabilirea unor relații automatizate între datele perceptive și actele motrice corespunzătoare. Dar deprinderea de scriere este, în primul rând, o deprindere intelectuală pentru că presupune automatizarea unor aspecte ale proceselor de observație, de memorie și de imaginație, incluzând în faza inițială acea verigă motrice, care se reduce pe măsură ce acțiunea de scriere se interiorizează.
Educația elevilor în spiritul ocrotirii naturii constituie o sarcină majoră a procesului instructiv-educativ și este de dorit să înceapă cât mai timpuriu, astfel încât copilul să conștientizeze complexitatea mediului în care trăiește, să învețe să iubească și să respecte natura și să fie continuată în tot timpul anilor de școală, cât și în afara ei.
Dacă la intrarea în școală, copiii au unele cunoștințe despre mediul în care trăiesc, școala este datoare să consolideze și să dezvolte aceste cunoștințe despre natură și societate, să le cultive sentimente de admirație față de frumusețile naturii, dezvoltându-le gustul de a descoperi adevărurile care se petrec în jurul lor și să formeze deprinderi de protejare a mediului înconjurător.
Anul trecut am realizat împreună cu elevii mei din clasa a IV-a un Proiect educațional „Împreună salvăm natura!” care s-a desfășurat pe o perioadă de an de zile. Proiectul a pornit de la ideea că datoria noastră, ca dascăli, este de a pune mare accent pe educația ecologică a celor pe care îi educăm, pentru a ne bucura împreună de frumusețea și binecuvântarea naturii. Din această perspectivă am propus pentru acest proiect o serie de acțiuni practice care să implice elevii în variate activități desfășurate în fiecare clasă, cu sprijinul comunității locale, pentru a trage un semnal de alarmă în vederea salvării naturii.
Conceptul de motivație poate fi definit drept un factor intern care influențează comportamentul uman. Numeroși autori susțin ideea care prefigurează motivația ca fiind procesul psihologic care dă comportamentului scop și direcție.
În sensul ei general, noțiunea de motivație a fost introdusă în psihologie la începutul secolului al XX-lea. Termenul de motivație derivă de la adjectivul latin motivus - care pune în mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman.
În accepțiunea cea mai largă, motivația reprezintă „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ”, conform autorului Sillamy. (Sillamy, 1996, p.202) O definiție mai completă este cea oferită de Al. Roșca: „Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte“. (Rosca Al. 1943, p.8) Motivația reprezintă conform psihologului Roussel un proces care activează, orientează, dinamizează și menține comportamentul indivizilor spre realizarea unor obiective așteptate. (Roussel, 2000, p.5).