Teoria constructivista și metodele interactive

Două noțiuni importante gravitează în jurul ideii de cunoaștere construită.

Prima noțiune se referă la faptul că cei ce învăță clădesc înțelegeri noi, folosind ceea ce ei deja știu. Noua cunoaștere nu se grevează pe o „tabula rasa”. Cei ce învață vin în întâmpinarea noii experiențe de învățare cu achizițiile pe care le-au dobândit și modifică reflectarea pe care o vor construi pe baza noilor situații de învățare.

A doua noțiune se referă la faptul că învățarea este un proces activ, mai mult decât o simplă recepționare pasivă a informațiilor. Cei ce învață, confruntă cunoștințele lor cu ceea ce întâlnesc în ocaziile nou create de învățare. Dacă noul material nu se potrivește cu ceea ce elevii sunt familiarizați, atunci se caută modalitățile de adaptare și de îmbogățire a înțelegerii, la situația dată. Acest fapt presupune reflecție și aplecare asupra experiențelor de cunoaștere.

În clasă, perspectiva constructivistă asupra învățării valorifică o serie de strategii didactice interactive în cadrul cărora elevii învață să-și formuleze propriile idei, le testează, le argumentează, concluzionează, colaborează etc. Descoperind, experimentând, căutând și rezolvând probleme, elevii devin participanți activi la construirea propriei cunoașteri și reflectă asupra felului în care își modifică propria înțelegere asupra lumii.

Importanța strategiilor didactice interactive pentru procesul de învățare este majoră deoarece elevii învăță nu doar prin ei înșiși ci mai ales de la ceilalți. Reflectând asupra procesului de învățare în grup, ei își pot însuși metode și strategii de învățare unul de la altul.

Constructivismul definește învățarea ca o construcție pozitivă a realității, în care subiectul devine conștient de caracterul relativ al realității, recunoaște modul de percepere al partenerilor, acceptând în același timp diversitatea, varietatea și chiar opoziția interpretărilor. O astfel de înțelegere determină deconstrucții și reconstrucții cognitive pe baza noilor intervenții și modificări apărute, transformând noutatea conform posibilităților, resurselor și cerințelor proprii.

Strategiile didactice interactive sunt menite să stimuleze o cunoaștere activă, prin participări și asocieri la situații practice și o cunoaștere situativă, deoarece, „învățarea este un proces activ și constructiv care întotdeauna are loc într-un context, deci situativ, multidimensional și sistematic.

Implicațiile orientării constructiviste în procesul de predare:

1. În primul rând, predarea nu poate fi văzută doar ca o transmitere de cunoștințe de la profesor la elev, de la cel care „știe” către cel care „nu știe și trebuie învățat”. O primă implicație a acestui fapt este următoarea: profesorul nu trebuie să-și asume rolul de atotștiutor ci pe cel de ghid al elevului, oferindu-i acestuia oportunități de a-și testa capacitatea de a realiza legături între cunoștințe în vederea rezolvării sarcinilor.
2. Cadrele didactice trebuie să fie preocupate nu atât de „cât” transmit ci mai mult de căile și de modalitățile pe care le pot oferi elevilor pentru a veni în contact cu diverse informații, pe care se opresc în a le oferi „de-a gata”. În acest sens, sunt preferate situațiile problematice în care elevii să fie puși în situația de a explora diferențele dintre competențele pe care le dețin și noile solicitări la care trebuie să facă fată. Desigur, fiecare elev are ritmul său propriu de învățare și niveluri diferite de pregătire, fiind necesare diferențierea și adaptarea sarcinilor.
3. Profesorii trebuie să motiveze elevii să parcurgă experiențele de învățare propuse, să aplice achizițiile dobândite în situații noi, construindu-și astfel o nouă cunoaștere. Interacțiunile din cadrul grupului sunt de asemenea foarte importante pentru construcția cunoașterii individuale și colective, deoarece oferă o sursă necontestabilă de realizare de comparații și evaluări a propriei înțelegeri cu cele ale partenerilor.
4. O condiție a elaborării active a cunoașterii o constituie timpul real necesar îndeplinirii unei sarcini. Un interval de timp mai lung îi oferă elevului posibilitatea de a reflecta la noua experiență și la modul cum aceasta îl poate conduce către noi acomodări, adaptări prin comparări, restructurări continui până la îmbunătățirea performanței.

Dacă învățarea este un proces constructiv, atunci instruirea trebuie să fie astfel concepută pentru a crea oportunități acestei construcții.

Conștientizarea nevoii elevilor de activitate, înclinația către explorare și descoperire asigură implicarea profundă a acestora într-un proces temeinic și intensiv de învățare.

Trebuie recunoscut faptul că această construcție în învățare nu este proprie numai elevilor, ci tuturor celor care învață, deci și adulților. Profesorii înșiși își construiesc propria cunoaștere și pot înțelege care sunt dificultățile precum și modurile cele mai eficiente de a lucra. Pe de altă parte, felul în care sunt învățați studenții - viitori profesori va influenta concepția și conduita lor didactică.

Profesorii constructiviști creează în clasă condiții care să invite elevii să-și elaboreze propriile înțelesuri prin determinarea cunoașterii inițiale a acestora și construirea, pe aceste achiziții, a noii înțelegeri. Ei sunt facilitatorii care mediază între învățarea curentă și înțelegerile emergente, între cunoașterea prezentă și noua achiziție ce rezultă dintr-o experiență nouă de învățare, ajutându-i să realizeze operații intelectuale din ce în ce mai sofisticate, făcând materialul de studiat relevant pentru elevi. Aceasta este piatra unghiulară a educației constructiviste.

Din punct de vedere constructivist, nu este nimic neobișnuit dacă elevii „nu învață ceea ce s-a predat, ci rețin ceva ce nici măcar nu s-a prezentat sau își însușesc foarte bine ceea ce nu a fost niciodată prevăzut în planul de instruire.” (Schaffter, 1988, p. 5 apud Horst Siebert, 2001, p. 149).

Educatorul constructivist cunoaște și apreciază/valorifică punctele de vedere ale elevilor. Opiniile acestora reprezintă niște ferestre deschise spre propriile lor raționamente, ilustrative pentru felul cum gândesc și înțeleg lumea. Acordându-le șansa de a-și exprima părerile, profesorul stimulează încrederea în propriile forțe ale elevilor. Dat fiind faptul că învățarea trebuie să se construiască în jurul elementelor esențiale, a conceptelor – cheie dintr-un domeniu, elevii/studenții trebuie să fie familiarizați încă de la început cu scopurile și ideile principale ale materiei de studiu, realizându-se legături interdisciplinare. În viziune constructivistă, învățarea presupune existența unor structuri anterioare pentru că toate cunoștințele se bazează pe acumulările existente, iar experiențele noi se raportează la alte experiențe, punându-se accent pe interacțiunea dintre subiect și lume.

Influențele postmoderniste sunt încă timide în practica educativă și chiar dacă sunt resimțite tot mai des indicii teoretice interesate de orientările propuse de postmodernism, „școala contemporană funcționează, în mare măsură, în spațiul deschis și delimitat de paradigma modernității” (Emil Păun, O „lectură” a educației prin grila postmodernității, 2002, p.13).

Pentru unii, modernitatea este opusă practicilor tradiționale și se caracterizează prin schimbare, inovație și dinamism.

În domeniul instruirii, tendințele postmoderniste afirmă necesitatea considerării următoarelor aspecte:

- recunoașterea căilor multiple și alternative în domeniul instruirii;
- egalitatea valorică între cunoștințele științifice și cele practice;
- lărgirea conceptului învățării;
- recunoașterea diversității perspectivelor multiculturale;
- constructivitatea principială a realității;
- întrepătrunderea activității de instruire cu consilierea în problemele vieții;
- descoperirea unor locuri de învățare „neobișnuite” și a unor contexte noi de instruire;
- stimularea interactivității indivizilor în soluționarea problemelor.

 

Analizând comparativ pedagogia clasică și pedagogia postmodernă putem face următoarele distincții:

 

PEDAGOGIA CLASICĂ	PEDAGOGIA POSTMODERNĂ
Educatorii sunt transmițătorii cunoașterii. Cunoașterea înseamnă putere. Relațiile pedagogice sunt bazate pe autoritatea impusă a profesorului și pe dominarea elevului de către cel care se constituie ca sursă unică, veritabilă, de cunoaștere.	Educatorii sunt facilitatorii cunoașterii și participă la construirea cunoașterii. Cunoașterea se realizează pentru că este utilă. Relațiile educator-educat sunt deschise, bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv și pe cooperare. Autoritatea profesorului este subînțeleasă și nu impusă.
Structurarea mono-disciplinară a disciplinelor de învățământ în planul curricular.	Favorizarea legăturilor și abordărilor trans-disciplinare și pluridisciplinare.
Accentuează și valorizează excesiv funcția informativă, de instruire în raport cu funcția formativ-educativ. În demersurile didactice, profesorul este cel care decide cum, cât și de ce transmite cunoștințele. Momentele de inițiativă și de autonomie ale elevilor sunt reduse. Cultura devine obiect de studiu despre care elevii trebuie să învețe, însă ea poate constitui un obstacol în calea învățării. Elevii proveniți din diverse culturi trebuie să fie pregătiți și familiarizați cu cultura.	Important este cum folosește elevul/studentul ceea ce a învățat, accentul punându-se pe formativ, pe dezvoltarea proceselor cognitive. Redimensionează relația profesor-elev, punând accent pe dialog, pe procesele de negociere. Favorizează învățarea autonomă. Elevul/studentul intervine permanent în deciziile privind ce vrea să învețe, cum va folosi ceea ce a dobândit și care vor fi modalitățile de evaluare. Culturile sunt respectate, nu numai pentru că au valoare egală ci și pentru că se constituie în realități la fel de importante. Elevii care aparțin minorităților culturale sunt stimulați să-și păstreze valorile, luptând împotriva fenomenului de aculturație.
Focalizarea pe dimensiunea instrumentală a procesului de învățământ, existând riscul rigidității, a rutinei și a raționalizării extreme din partea profesorului.	Are în vedere dimensiunea structurală a procesului de învățământ, vizând adaptarea resurselor pedagogice angajate în vederea sporirii calității activității didactice. Promovează colaborări strânse ale școlii cu comunitatea educativă.
Lecția este proiectată ca o succesiune de momente standardizate, rezultat al perspectivei determinist-mecaniciste între obiective și situațiile de învățare create.	Lecția este un proces dinamic care se pliază după specificul nevoilor, preferințelor și rezistenței elevilor. Se încurajează participarea elevilor la construirea ei.
Educația educă tinerii în spiritul valorilor universale. Profesorii îi ajută pe elevi să le înțeleagă și să le susțină. Valorile importante sunt raționalitatea și progresul.	Educația îi sprijină pe elevi să-și construiască propriile valori care să le fie utile în contextul propriei culturi, nu și adevăruri universale. Valori importante sunt considerate a fi: toleranța, lupta pentru diversitate și libertate, promovarea creativității și accentul pe emoție, pe intuiție. Pedagogia postmodernă recunoaște existența diferențelor de perspectivă, de idei și concepții concretizate în moduri variate de a vedea, a simți și a trăi. Acest fapt se constituie într-o precondiție a unei vieți democratice.
Școala clasică pregătește elevii să stăpânească un domeniu sau mai multe, cultivându-le stima de sine și ajutându-i să se auto-descopere (folosind teste obiective, de inteligență).	Școala postmodernă consideră că respectul de sine este o precondiție pentru învățare, iar educația poate fi înțeleasă ca terapie. Educatorii postmoderniști își ajută elevii mai degrabă să-și construiască identitățile decât să le descopere.
Predarea-învățarea se desfășoară de obicei în sala de clasă. Profesorul este cel care domină, controlează și ierarhizează elevii.	Activitățile au locații variate, învățarea se realizează nu numai în clasă ci și în comunitate. Predarea presupune asigurarea sinergiei între informațiile provenite pe căi formale cu cele din surse nonformale și informale, interconectarea experiențelor de învățare prin excursii, prezența unor invitați în clasă, vizite la muzee, vizionarea de filme. Reîntoarcerea elevilor către lume, promovând investigațiile, interogațiile, discuțiile. Se renunță la control, punându-se accent pe proces. Profesorul este animator și moderator.
Evaluarea este standardizată. Se folosesc bănci de teste grilă. Profesorul este cel care deține controlul asupra modului cum, când și din ce se realizează evaluarea.	În evaluare sunt favorizate procesele de negociere care implică conlucrarea decizională dintre elevi/student și profesorul evaluator. Se evaluează în comun munca realizată împreună și efectele reale ale formării. Sancțiunile vin din însăși finalitatea și calitatea muncii.

 

Profesorul postmodern se află în relație de parteneriat cu elevii săi, negociind obiectivele învățării, precum și formele și modalitățile de evaluare. El tratează clasa școlară ca pe o lume reală, analizându-i regulile explicite și implicite și valorificând lumea reală ca pe o inepuizabilă scenă a situațiilor de învățare. În școala postmodernă nu sunt valorizate ierarhizările rezultate din evaluări, punându-se accent pe responsabilitatea celui care învață, ca sursă motivațională. Particularitățile individuale și motivaționale sunt respectate și valorificate, și pe această bază se construiesc alternative metodologice. Metodele didactice folosesc exprimarea personală, atitudinea reflexivă și critică, autonomia individului dar și a grupului, stimulând învățarea prin cooperare, pentru a induce dezvoltarea personală prin acțiuni de auto-conștientizare în cadrul grupurilor mici.

Individul postmodern este „relaxat și flexibil, orientat spre emoții, trăiri și simțiri interioare, manifestând o atitudine de „fii tu însuți!”. (Rosenau, 1992, p. 53). În demersurile didactice, el trebuie privit în dublă ipostază: ca subiect al propriei formări și ca agent al influenței sociale și prin introducerea în școală a noilor tehnologii pentru ca învățământul să țină pasul cu continua transformare socio-economică și cu rapida digitalizare a culturii. Motto-ul politicii postmoderniste este: „gândește global, acționează local” – fără a te încurca în detalii.

Implicațiile curentului postmodernist în practica educativă au în vedere sensibilizarea și conștientizarea elevilor, de la cea mai fragedă vârstă în direcția formării și aplicării conceptelor despre viață și realitatea înconjurătoare. Învățarea în școală trebuie să accentueze caracterul său aplicativ, îmbinând teoreticul cu practicul, concretul cu abstractul. Aceasta deoarece, predarea și învățarea faptelor izolate, a priceperilor și deprinderilor fără a le valida practic, devine plictisitoare și lipsită de înțeles. Este necesar ca elevului să i se creeze cât mai des oportunități de a face conexiuni între cunoștințele învățate în școală și cele pe care le dobândește pe căi nonformale și informale, înțelegând utilitatea lor.

Concluzionând, putem spune că pedagogia postmodernă are următoarele caracteristici: autoreflexivitatea – ceea ce presupune revizuirea continuă; decentrarea și interculturalitatea – care se referă la evitarea centrării pe o cultură dominantă și reconsiderarea culturilor marginale, ale minorităților care sunt la fel de importante; de-construcționismul – ce presupune reinterpretarea construcțiilor teoretice și reconsiderarea ideilor din perspective noi, diferite; non-totalitarismul, non-universalismul și non-esențializarea – se referă la contracararea viziunii totalitariste, a culturii universale și a esențialismului care neglijează diversitățile locale, alterând interpretările; utilitatea – accentul se pune pe însușirea cunoștințelor utile pentru viața individuală și socială; dialogul și democrația – promovează toleranța față de diversitățile (de idei, trăiri, sentimente, opinii, interpretări etc.) din jur, favorizează procesele de negociere și implicare, comunicarea educațională bivalentă ori multivalentă.