Ființele umane au fost întotdeauna creative. Faptul că am supraviețuit pe această planetă este o dovadă în acest sens. Oamenii s-au adaptat și apoi au început să modifice mediul înconjurător. Ne-am extins pe întreaga planetă într-o gamă întreagă de climate. La un moment dat, am dezvoltat conștiința și apoi limbajul. Am început să ne întrebăm cine suntem, cum ar trebui să ne comportăm și nu în ultimul rând, cum am ajuns să existăm. O parte din aceste întrebări ne-au „obligat” să devenim creativi.
Mitul conform căruia creativitatea este doar o calitate a oamenilor „speciali” are o istorie foarte lungă. Pentru chinezii și romanii antici, creativitatea era un dar de la zei. Mergând mai departe, până la mijlocul secolului al XIX-lea, creativitatea era văzută tot ca un dar, dar numai pentru artiștii foarte talentați. Din fericire, în anii 1920, domeniul științei a început să privească creativitatea ca pe o serie de procese umane. Rezolvarea creativă a problemelor a fost obiectivul inițial, de la generarea ideilor la selectarea ideilor și alegerea unui produs final. Anii 1950 au reprezentat un moment de cotitură pentru creativitate. După cel de-al Doilea Război Mondial, a început Războiul Rece, iar competiția pentru soluții creative în vederea menținerii unui avantaj tehnologic a fost intensă. În această perioadă au fost lansate primele apeluri în educație pentru creativitatea asociată. De atunci, creativitatea a fost cercetată într-o întreagă gamă de activități umane, inclusiv în matematică, știință, inginerie, afaceri și arte.
Componentele și nivelurile creativității
Deci, ce este mai exact creativitatea? În domeniul academic al creativității, există un consens larg în ceea ce privește definiția acesteia și componentele care o alcătuiesc. Creativitatea este interacțiunea dintre mediul de învățare, atât fizic, cât și social, atitudinile și atributele atât ale profesorilor, cât și ale elevilor dar și un proces clar de rezolvare a problemelor care generează un produs perceptibil (care poate fi o idee sau un proces, precum și un obiect fizic tangibil). Creativitatea este producerea a ceva nou, relevant și util pentru persoana sau persoanele care au creat produsul în propriul context social. Ideea de context este foarte importantă în educație. Ceva care este foarte creativ pentru un elev din primul an - de exemplu, descoperirea faptului că o înclinație mai mare pe o rampă face ca obiectele să se rostogolească mai repede - nu ar fi considerat creativ în cazul unui student universitar. De asemenea, creativitatea poate fi folosită pentru a propune noi soluții la probleme din diferite contexte, comunități sau țări.
În acest context, trebuie să avem în vedere că aceasta, creativitatea, este o parte inerentă a procesului educațional. Ori de câte ori încercăm ceva nou, există un element de creativitate implicat. Există diferite niveluri de creativitate, iar creativitatea se dezvoltă atât cu timpul, cât și cu experiența. Un model de creativitate citat în mod obișnuit este cel al celor 4C. La nivelul „mini-c” al creativității, ceea ce creează cineva poate să nu fie revoluționar, dar este nou și semnificativ pentru el. De exemplu, un copil aduce acasă primul său desen de la școală. Acesta înseamnă ceva pentru copil și este încântat că l-a realizat. Desenul poate arăta un nivel foarte scăzut de îndemânare, dar poate crea un nivel ridicat de reacție emoțională care îl inspiră pe copil să îl împărtășească cu părinții săi.
Nivelul de creativitate „mic-c" este un nivel superior nivelului „mini-c", în sensul că implică feedback-ul din partea celorlalți, combinat cu o încercare de a acumula cunoștințe și abilități într-un anumit domeniu. De exemplu, pictura pe care copilul a adus-o acasă ar putea primi un feedback pozitiv din partea părinților. Aceștia o pun pe frigider pentru a arăta că are valoare, îi oferă copilului un caiet de schițe și îi fac unele sugestii despre cum să își îmbunătățească desenul. În liceu, elevul alege arta ca disciplină opțională și începe să primească instruire explicită și feedback. În ceea ce privește elevii de la școală, marea majoritate a creativității elevilor se află la nivelul „mini-c” și „mic-c”.
Nivelul de creativitate „pro-c” al creativității în școli este, de obicei, al cadrelor didactice. În acest caz, profesorul de artă (să zicem) găsește o varietate de abordări pedagogice care îmbunătățesc cunoștințele și abilitățile elevilor în domeniul artei, dar se preocupă și de dezvoltarea competențelor creative ale acestora în realizarea operelor artistice. Aceștia sunt profesorii cu un nivel de creativitate „pro-c”. Studentul va avea nevoie de mulți ani de practică și formare deliberată, împreună cu niveluri profesionale de feedback, inclusiv recunoașterea faptului că lucrările sale sunt suficient de noi și inedite pentru a fi considerat un artist profesionist creativ la nivel „pro-c”.
Nivelul de creativitate de tip „marele-C” este un teritoriu al celor foarte puțini. Pentru a duce acest exemplu la extrem, elevul ar trebui să devină unul dintre cei mai mari artiști din toate timpurile. După ce moare, opera sa va fi discutată de experți, deoarece creativitatea sa aduce arta la noi forme de exprimare la cel mai înalt nivel. Cei mai mulți dintre noi funcționăm la nivelul „mini-c” și „mic-c” cu hobby-urile și activitățile noastre.
Valoarea creativității în educație
Creativitatea este valoroasă în educație, deoarece construiește complexitatea cognitivă. Creativitatea se bazează pe existența unor cunoștințe profunde și pe capacitatea de a le utiliza în mod eficient. A fi creativ implică utilizarea unui set existent de cunoștințe sau de competențe într-un anumit subiect sau context pentru a experimenta noi posibilități în urmărirea unor rezultate valoroase, sporind astfel atât cunoștințele, cât și competențele. Se dezvoltă în timp și are mai mult succes dacă procesul creativ începe într-un punct în care oamenii au cel puțin anumite cunoștințe și competențe. Pentru a continua vom folosi exemplul rampei, unde un elev care rostogolește o minge pe o pantă poate observa că mingea merge mai repede dacă mărește înclinarea și mai încet dacă o micșorează. Această descoperire poate conduce la alte posibilități - elevul ar putea apoi să observe cât de departe se rostogolește mingea în funcție de unghiul de înclinare și apoi să dezvolte un fel de țintă pe care mingea să o atingă. Ceea ce a început ca o joacă s-a dezvoltat într-un mod care consolidează cunoștințele, abilitățile și raționamentul elevului. Reprezintă începutul metodei științifice de încercare și eroare în experimentare.
Este important să specificăm: creativitatea nu înseamnă doar să inventezi lucruri! Pentru ca un lucru să corespundă definiției creativității, acesta trebuie să fie nu numai nou, ci și relevant și util. De exemplu, dacă unui elev i se cere să construiască un nou tip de instrument muzical, unul făcut din felii de salam, acesta poate fi original și interesant, dar nu este nici relevant, nici util. De asemenea, creativitatea funcționează cel mai bine cu constrângeri, nu cu sarcini deschise. De exemplu, elevilor li se poate da o limită a numărului de versuri folosite atunci când scriu o poezie sau o listă prestabilită de ingrediente atunci când fac o rețetă. Limitele constrânse conduc la ceea ce oamenii de știință numesc dificultăți dezirabile, deoarece elevii trebuie să ia decizii mai complexe cu privire la ceea ce includ și exclud în produsul lor final.
Totodată, creativitatea trebuie să aibă și un rezultat sau o consecință. În unele cazuri, rezultatul poate fi un produs specific, cum ar fi soluția corectă la o problemă de matematică, un poem sub forma unui sonet sau un experiment științific pentru a demonstra un anumit tip de reacție. După cum s-a menționat mai sus, rezultatele pot fi, de asemenea, intangibile: ar putea fi o idee pentru o soluție sau un nou mod de a privi cunoștințele și ideile existente. Rezultatul creativității poate să nu fie neapărat prestabilit și, atunci când se lucrează cu elevii, generarea unui număr specific de idei poate fi un rezultat creativ suficient.
Creativitatea în procesul educațional
Lumea educației este acum foarte centrată pe creativitate. Aceasta ocupă un loc central în documentele de politică educațională și în programele școlare ale sistemelor educaționale din Islanda, Estonia, Noua Zeelandă, Olanda, Norvegia, chiar și în România. Originile acestei schimbări globale se află în anii 1990 și a fost determinată în principal de economie, mai degrabă decât de filosofia educațională.
De asemenea, a existat o tendință globală în educație de a trece de la dobândirea de cunoștințe, la dezvoltarea competențelor. În acest sens, creativitatea este adesea privită ca o competență sau o abilitate de către cadrele didactice. Cu toate acestea, este important de reținut că încorporarea competențelor într-un program de învățământ nu elimină importanța dobândirii de cunoștințe. Cercetările din domeniul științelor cognitive demonstrează că elevii au nevoie de cunoștințe și abilități fundamentale. Într-adevăr, dobândirea temeinică a cunoștințelor este cea care le permite elevilor să le aplice în moduri creative. Este esențial ca profesorii să ia în considerare atât modul în care își vor sprijini elevii să dobândească cunoștințele și competențele necesare în domeniul lor de învățare, cât și oportunitățile pe care le vor oferi pentru a aplica aceste cunoștințe în moduri care să sprijine creativitatea.
Sprijinirea elevilor pentru a fi creativi
Pentru ca profesorii să îi ajute pe elevi să fie creativi, ei ar trebui să se ocupe de patru domenii cheie. În primul rând, creativitatea are nevoie de un mediu fizic și social adecvat. Elevii trebuie să aibă un sentiment de siguranță psihologică atunci când sunt creativi. Rolul profesorului este de a se asigura că toate ideile sunt ascultate și că li se oferă feedback într-o manieră respectuoasă. În ceea ce privește mediul fizic, este nevoie de o serie de măsuri simple, cum ar fi modificarea dimensiunii și a componenței grupurilor de elevi, lucrul atât din bancă, cât și la tablă, etc.
În al doilea rând, profesorii îi pot sprijini pe elevi să dezvolte anumite aptitudini necesare pentru creativitate, cum ar fi perseverența, disciplina, reziliența și curiozitatea. Elevii care sunt mai curioși din punct de vedere intelectual sunt deschiși la experiențe noi și pot privi problemele din perspective multiple, ceea ce dezvoltă capacitatea creativă. La matematică, de exemplu, acest lucru poate însemna că elevilor li se arată trei sau patru moduri diferite de a rezolva o problemă și că aleg metoda care li se potrivește cel mai bine.
În al treilea rând, profesorii pot sprijini din punct de vedere pedagogic procesul creativ. Cadrul didactic începe cu problematizarea și trece la generarea de idei. Există o serie de metode care pot fi utilizate la generarea de idei, cum ar fi brainstormingul, în care sunt generate cât mai multe idei de către individ sau de către un grup. O altă metodă eficientă, care are avantajul suplimentar de a arăta relațiile dintre idei pe măsură ce acestea sunt generate, este reprezentată de „cartografierea minții”. De exemplu, decât să se analizeze posibilele cauze ale celui de-al Doilea Război Mondial sub forma unei liste, ar fi mai bine să fie clasificate în categorii politice, sociale și economice folosind o hartă mentală sau o altă formă de organizator grafic. Această reprezentare vizuală creativă le poate oferi elevilor perspective noi și utile asupra cauzelor războiului. De asemenea, elevii își pot da seama că există mai multe aspecte care trebuie luate în considerare, permițându-le astfel să treacă de la învățarea de suprafață la cea profundă, pe măsură ce explorează relațiile dintre respectivele aspecte.
Ultimul element care trebuie luat în considerare este cel al rezultatelor - produsul sau rezultatele - creativității. Cu toate acestea, ca și în cazul multor alte elemente ale educației, poate fi mai utilă evaluarea formativă a procesului prin care au trecut elevii, decât evaluarea produsului final. Astfel, evaluarea modului în care elevii au generat ideile creative poate fi adesea mai util decât simpla notare a produsului final. De asemenea, încurajarea elevilor de a reflecta asupra lor în timpul procesului creativ le oferă acestora abilități sporite de metacogniție, precum și o înțelegere mai profundă a evoluției competențelor lor creative. Aceasta poate însemna, de fapt, că nota finală pentru o lucrare poate lua în considerare o combinație între procesul creativ observat de profesor, procesul creativ trăit și raportat de elev și produsul final, tangibil sau intangibil.
Bibliografie:
Axinte Gabriela, Rățoi, Ioana Larisa, Învățarea prin cooperare: stimularea creativității și îmbunătățirea competențelor de predare și de comunicare, editura PIM, Iași, 2015;
Cameron Julia, Cum să cultivi creativitatea copiilor: exerciții pentru stimularea inventivității și exprimării de sine, editura Polirom, Iași, 2013;
Havârneanu, Gianina. Stimularea creativității prin predarea matematicii, editura Institutul European, Iași, 2013;
Mirea Maria. Creativitate și performanță, editura Transversal, Târgoviște, 2007;
Publicat de:
Ungureanu Nicoleta Alexandra
Profesor la Liceul Tehnologic Pătârlagele.