Esteticul dimensiune existențială a omului

„Educația estetică face omul mai uman, mai drept, mai bun, mai frumos.” (C.Cucoș).

Istoria civilizației și estetica au demonstrat adevărul că omul, din cele mai vechi timpuri a fost sensibil la frumos, a iubit și a prețuit frumosul și s-a preocupat permanent de crearea și conservarea lui. Desenele rupestre, ornamentele arhitecturale, arta populară, marile opere literare, de pictură sau arhitectură, muzică, teatru și film sunt o dovadă a legăturii permanente a omului cu valorile estetice de-a lungul istoriei.

Esteticul este o dimensiune existențială a omului. Acesta ființează și se dezvoltă în concordanță cu legile frumosului, armoniei și coerenței esteticului din natură, societate, operele de artă. Într-un anumit sens, întreaga existența umană poate deveni ,,operă de artă”, deoarece întâlnim la tot pasul obiecte, fenomene, activități cu valoare estetică și tindem permanent spre un comportament estetic care este individual și propriu. Chiar și fenomenul educațional presupune un registru estetic și se poate vorbi de o artă a învățării și educației, de educatorul-artist, de scenariul didactic, unde autorul acestuia joacă un rol bine definit, încercând să insufle micilor spectatori valorile estetice ale societății.

Conform pedagogului francez Rene Hubert educația estetică presupune cunoașterea valorilor estetice, formarea capacității de a aprecia frumosul și dezvoltarea unor aptitudini artistice. Valorile estetice contribuie prin conținutul lor la lărgirea sferei de cunoaștere a realității, la educarea aspirației și a dorinței de a introduce elemente ale frumosului în viața cotidiană, precum și la adoptarea unei atitudini civilizate și sensibile în relațiile cu ceilalți.

Termenul estetică își are originea în limba greacă, în cuvântul „aisthesis/aisthetikos” însemnând percepție, senzație, ceea ce se referă la sensibil, la frumos. În filosofie termenul este introdus de A. G. Baumgarten în 1750 în lucrarea Aesthetica și conform acestuia, estetica este ,,știința cunoașterii senzoriale, taina artelor libere, arta gândirii despre frumos, știința afectelor”. Baumgarten face distincție între cunoașterea senzorială și cunoașterea pură (a gândirii): prima urmărește frumosul, iar a doua adevărul. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Estetică)

Benedetto Croce definește estetica drept o știință a cunoașterii intuitive și afective, iar pentru Hippolyte Taine este „o filosofie a artelor”.

În gândirea estetică românească, Tudor Vianu în lucrarea Estetica afirmă următoarele idei:

1. estetica este știința frumosului artistic;
2. frumosul artistic este obiect unic al esteticii pentru că, între frumusețea artei și frumosul din natură există o eterogenie completă;
3. frumosul natural pare a fi un element dat, pe când frumosul artistic este un produs, o operă;
4. frumosul natural este infinit, pe când frumosul artistic este limitat; întreaga natură este frumoasă, pe când „o operă de artă este un popas de frumusețe într-o lume urâtă sau indiferentă”;
5. interesul pe care îl trezește în noi natura frumoasă este un interes ce se alimentează din izvoare extra-estetice, ca de pildă, sentimentul vitalității" (,,dacă natura ne apare ca frumoasă, aceasta nu derivă din motive estetice, ci, din puterea naturii de a ne întări și înviora);
6. frumusețile naturii sunt asimilate artei și noi judecăm natura după criterii pe care le-am dobândit în contactul nemijlocit cu operele de artă. (ebooks.unibuc.ro/filologie/morar/1.htm).

Multă vreme esteticul a fost sinonim cu frumosul, fiind considerat categoria estetică de cea mai largă generalitate. Chiar și în limbaj cotidian de multe ori se utilizează expresiile: ținută estetică, raportându-se la o ținută frumoasă, comportare estetică sau comportare frumoasă, exprimare inestetică, respectiv vorbire urâtă, grosolană etc.

Frumosul sub diversele sale forme poate fi întâlnit în natura înconjurătoare, în viața socială sau în artă, influențând dezvoltarea anumitor aptitudini creatoare în ceea ce privește evoluția pe plan artistic a copiilor.

Frumosul din natură se regăsește în forme (flori, frunze, copaci, pietre, soare, nori etc.), culori, ritmuri, peisaje, perspective, orizonturi, fenomene acustice (zumzetul albinelor, susurul izvoarelor, cântecul păsărilor etc.), tablouri din natură (răsărit de soare, asfințit, furtună pe mare, grădina cu flori, etc.).

Frumosul din viața socială se concretizează în frumusețea și armonia relației interumane, a activității omului și a produselor acesteia.

Frumosul artei constă în redarea realității în mod original de către fiecare creator prin muzică, artă plastică, arhitectură, dans, literatură, teatru, film, fotografie.

În consecință, esteticul este prezent atât în realitate (naturală sau socială), cât și în artă. Prin urmare, se poate vorbi despre frumosul sau esteticul naturii, esteticul uman sau al vieții sociale și esteticul artei, fiecare implicând necesitatea unei educații adecvate.

Unii pedagogi consideră că în secolul al XXI-lea se poate vorbi de o adevărată renaștere a educației estetice, menită să restabilească unitatea armonioasă a personalității umane, amenințată permanent de “tehnicizare”, ca urmare a dezvoltării, fără precedent, a științei și tehnicii. Creațiile artistice care reflectă viața socială și universul lăuntric, natura, sunt astăzi din ce în ce mai mult sub influența progresului științific. Activitatea artistică beneficiază de creațiile tehnicii, iar tehnica poate fi considerată și ea ca o ,,artă’’, arta ce înlesnește traiul și îl face pe om disponibil să creeze și să asimileze valorile culturii artistice și științifice.

Mircea Ștefan (2006) definește educația estetică printr-un ansamblu de activități pedagogice, prin care se urmărește dezvoltarea capacității de a percepe și a simți frumosul în natură și artă, cunoașterea marilor creații artistice, formarea unor deprinderi de realizare a frumosului în viața de zi cu zi. De asemenea, se are în vedere și dezvoltarea aptitudinilor artistice creatoare ale copiilor.

Din aceste definiții se desprind două aspecte ale educației estetice: a) educația pentru frumos, adică în vederea perceperii, trăirii, înfăptuirii, interpretării frumosului; b) educație prin frumos, respectiv, prin mijlocirea frumosului.

Onisifor Ghibu spunea „copiii trebuie obișnuiți de mici să iubească frumosul, să fie întotdeauna curat îmbrăcați și spălați, să îngrijească obiectele cu care au de-a face”.

Educația estetică a fost și este o componentă esențială și permanentă a educației, a formării omului pentru viață, deoarece ,,frumosul” a fost dintotdeauna considerat una dintre valorile esențiale, ce trebuia cultivată în conștiința oamenilor, alături de adevăr și de bine.

Educația estetică reprezintă activitatea de formare și dezvoltare a personalității umane, prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat și cultivat la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității umane.

Aceasta este o componentă esențială a educației multilaterale, satisfăcând o năzuință specific umană, aceea către frumos, răsfrângându-și influența în întreaga viață și activitate a omului. Dezvoltarea armonioasă a copilului implică o sincronizare a ritmului în care se realizează toate laturile educației, întrucât ele se condiționează și se favorizează reciproc. Educația estetică favorizează și completează celelalte laturi ale educației.

Scopul educației estetice în învățământul de masă nu este acela de a crea personalități artistice, specializate, ci de a forma personalități armonioase, cu disponibilități creative favorabile specializării ulterioare în diverse domenii profesionale: arhitectură, chirurgie, electronică, muzică, artizanat, etc.

Educația estetică, implicată în întregul proces de formare și auto-formare a personalității, urmărește dezvoltarea capacității de percepere și înțelegere corectă a frumosului din artă, societate, natură, formarea conștiinței estetice, a gustului și simțului estetic, a necesității și a posibilității de a participa la crearea frumosului în artă și în viață.

Sarcinile educației estetice încep a fi urmărite de la vârsta cea mai fragedă, la început în familie, mai mult spontan și sporadic, continuându-se la grădiniță și la școală în mod organizat și sistematic, cu respectarea nivelului de dezvoltare intelectuală și culturală. Se desprind pentru perioada preșcolară două sarcini principale - una privind procesul de valorizare a elementelor estetice prin formarea atitudinii estetice a preșcolarului față de frumosul din natură, societate și artă și alta de creare a valorilor estetice prin dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei.

În zilele noastre, odată cu sporirea creațiilor estetice crește considerabil și nevoia omului pentru frumos și se impune o modelare riguroasă a acestuia prin intermediul frumosului.

 

Bibliografie:

Cucoș, Constantin, (2014), Educație estetică, Iași, Ed. Polirom;
Cristea, Sorin, (2000), Dicționar de pedagogie, Chișinău-București, Ed. Litera Internațional;
Nicola, Ioan, Farcaș, Domnica, (1995), Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Manual pentru clasa a XI-a școli normale, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Nicola, Ioan, (1996), Tratat de pedagogie preșcolară, București, Ed. Didactică și Pedagogică.;
Ștefan, Mircea, (2006), Lexicon de pedagogie, București, Ed. Aramis Print.