Particularități ale demersului didactic interactiv în predarea integrată

Atunci când utilizăm adjectivul interactiv în viața de zi cu zi acesta are o valență exclusiv pozitivă, ce se traduce prin determinarea interacțiunii între două sau mai multe entități. Deși această explicație este una simplistă, ea este un punct de plecare în ceea ce privește dimensiunea interactivă a învățării.

Recentele preocupări ale pedagogilor și psihologilor, cu precădere cele pe filieră cognitivă, au reliefat importanța proceselor și legităților care fundamentează intern procesul de învățare. În acest context, caracterul interactiv al procesului de învățare apare ca o condiție de bază pentru eficiența acestuia.

În plan educațional, un demers didactic interactiv presupune o serie de particularități, pe care voi încerca să le prezint în cadrul acestui articol. Dintre acestea, cel mai important aspect este cel al activismului subiecților educaționali (vezi Bocoş, (2013), p.13).

În consecință, instruirea interactivă, ca paradigmă actuală a educației, poate fi considerată „un tip superior de instruire, care se bazează pe asigurarea interactivității subiecților instruirii, respectiv, pe implicarea și participarea lor (inter)activă și deplină (intelectuală / cognitivă, afectiv-motivațională și psihomotorie) în procesul propriei formări, prin stabilire de interacțiuni intelectuale, verbale, social-emoționale și afective cu cadrul didactic și cu ceilalți colegi și de interacțiuni cu conținuturile curriculare.” (Ibidem, p.14). Pornind de la definiția anterioară, care sintetizează elementele centrale ale unui demers didactic interactiv, putem conchide că acest tip de instruire este, prin prisma contextului social în care ne găsim, unul optim, care permite eficientizarea acțiunii educaționale la cote ridicate.

Abordarea inter și transdisciplinară a conținuturilor, precum și aspectele metodologice prezentate reclamă din partea educatoarelor o predare de tip integrat. Aceasta este singura capabilă să surprindă relațiile de cauzalitate, de interdependență dintre conținuturile învățării, prin urmare, singura capabilă să contureze preșcolarului cât mai fidel mediul înconjurător, pregătind premisele unei adaptări optime a acestuia la viața școlară și, mai apoi, la viața adultă.

Desigur, integrarea conținuturilor de către fiecare cadru didactic presupune o activitate de măiestrie pedagogică, dată fiind varietatea conținuturilor, precum și multitudinea relațiilor ce se stabilesc între acestea.

Indiferent de modalitatea de integrare a conținuturilor aleasă (verticală, orizontală, combinată), cadrul didactic trebuie să fie atent la respectarea criteriilor care asigură concordanța dintre curricula și idealul educațional. Dintre aceste criterii amintim (apud Frumos, (2008), pp.136-137): criterii filosofice (concepția despre om și viață); criterii ideologice (ideologiile care animă decidenții educaționali); criterii epistemologice (relația dintre disciplinele școlare și științele pe care le studiază); criterii psihologice (conținuturile să fie în corelație cu legitățile psihologice); criterii etice (concordanța cu normele etice generale și particulare); criterii pedagogice (valorile selectate să asigure dezvoltarea elevilor).

Așadar, așa cum putem observa, între predarea integrată a conținuturilor curriculare și caracterul interactiv a procesului educațional există o legătură intrinsecă, de cauzalitate, caracterizată prin faptul că predarea integrată reclamă o abordare interactivă, activizată cu predilecție.

Dezvoltarea societății din ultimele decenii a condus la o schimbare totală de paradigmă, atât la nivelul întregii societăți, cât și la nivelul educației, indiferent de locul, țara sau continentul unde aceasta se obiectivează. Ne referim aici la dezvoltarea societății informaționale, caracterizată prin cantități uriașe de informații din diverse domenii, acces facil, determinat de existența noilor tehnologii sau de globalizare, precum și ritmuri ridicate de perimare a informației. Prin urmare, paradigma enciclopedistă, promovată începând cu perioada iluministă s-a dovedit a fi perimată, lipsită de utilitate.

În societatea actuală, un inventar al cunoștințelor utile de a fi predate, respectiv asimilate, ar fi ridicol, deoarece individul trebuie să știe cum să învețe, nu ce să învețe. Acest lucru presupune dezvoltarea unei competențe superioare, care este strâns legată de predarea interactivă – metacogniția.

Toate cele trei elemente dezirabile pentru un copil / tânăr al secolului XXI sunt dezvoltate prin intermediul pedagogiei interactive, iar aplicarea acesteia într-o manieră integrată nu face decât să potențeze aspectele pozitive ale acestei tendințe actuale în pedagogie.

Prin urmare, într-o unitate de învățământ care promovează abordarea interacționistă și constructivistă, se dezvoltă independența educabililor și responsabilitatea lor în raport cu propria dezvoltare, dar și în raport cu cei din jur. „Pedagogia interactivă este o pedagogie prin obiective, care pune accentul pe libertatea intelectuală a elevului și pe autonomie, considerate valori fundamentale în educație; școala este asimilată cu un spațiu de libertate, de creativitate, de motivare intrinsecă pentru elevi și profesor, un loc în care elevii își exersează spiritul activ, critic și creativ și își construiesc autonomia cognitivă, educativă și acțională” (Bocoş, op.cit., p.52).

În concluzie, consider că instruirea interactivă trebuie să devină o preocupare constantă a fiecărei educatoare, cu scopul de a forma la copii acele competențe cheie, care să le asigure dezvoltarea în concordanță cu expectanțele sociale și personale.

 

Bibliografie:
Bocoș, M.D. (coord. gen.) (2013), Instruirea interactivă: repere axiologice și metodologice, Editura Polirom, Iași;
Cucoș, C. (coord. gen.) (2014), Pedagogie, ediția a III-a revizuită și adăugită, Iași, Editura Polirom;
Frumos, F. (2008), Didactica: fundamente și dezvoltări cognitiviste, Iași, Editura Polirom;