Comunicarea este esențială pentru specia umană. A comunica înseamnă a transmite unele informații cu privire la ceea ce gândim, simțim, dorim, unei alte persoane. În cadrul relației profesor-elev comunicarea este baza procesului de predare-asimilare a cunoștințelor.
Comunicarea didactică este un proces de transmitere a mesajelor, între emițător (cadrul didactic) și receptor (elev), pe baza programelor școlare, în cadrul procesului de învățământ sau în afara acestuia, în diversele forme ale educației (nonformală, informală).
Comunicarea didactică are unele caracteristici, după cum urmează: Mesajul transmis trebuie să fie explicit, pentru ca astfel conținutul transmis să poată fi receptat; Conținutul mesajului trebuie să fie structurat după o logică pedagogică, adică să vizeze înțelegerea acestuia; În transmiterea mesajului, cadrul didactic trebuie să se implice activ, adică să selecționeze, organizeze și personalizeze conținuturile; Combinarea la clasă a formelor de comunicare (exemplu: scris/oral).
În cadrul învățământului preșcolar, toate activitățile însumează situații de comunicare didactică, prin care preșcolarii deprind o exprimare corectă și coerentă, își activează vocabularul.
La grădiniță, copiii încep să își formeze comportamentul de ascultător (receptor). Acest lucru este imperios necesar atât în cadru instituțional, cât și în cadrul relațiilor interpersonale, pentru ca, comunicarea să poată avea loc și să fie eficientă. Capacitatea unui copil de a realiza acest lucru este diferită, în funcție de nivelul de dezvoltare al acestuia. Pentru ca mesajul transmis de cadrul didactic să fie recepționat de preșcolari este nevoie de măiestrie. Dacă mesajul nu este unul atractiv, adaptat, însoțit uneori de material didactic ajutător, copiii nu se pot concentra.
Copiii își exercită calitatea de receptor, în cadrul actului comunicării, în cadrul activităților de memorizare, povestire, repovestire, lectură după imagini.
În ce privește comportamentul de emițător, este necesar ca preșcolarii să regăsească în educator acest model, pentru ca mai apoi să îl poată manifesta și ei la rândul lor. Într-o situație de comunicare, cadrul didactic trebuie să îmbine elemente ale limbajului verbal, cu cele ale limbajului nonverbal (gesturile, expresia feței, poziția corpului), dar și para verbal (ritmul, tonul vocii). Educatorul este cel care stăpânește codul lingvistic, iar copilul va imita acest cod până va ajunge să îi stăpânească componentele, să producă propriile mesaje. În cadrul activităților din grădiniță acest lucru se poate realiza spre exemplu când se abordează ca metodă didactică repovestirea.
Este important ca în această postură, cadrul didactic să ofere încredere copilului, libertate de exprimare, siguranță, suport, pentru ca copilul să se simtă motivat, valorificat.
Există anumite situații, cum este cazul jocului de rol, prin care preșcolarul se poate regăsi în ambele ipostaze ale comunicării: poate fi emițător, dar și receptor (spre exemplu în jocul „Dea vânzătorul”, „Dea doctorul” ș.a.)
Cel mai important aspect de care trebuie să țină cont cadrul didactic este feedback-ul (verbal sau non-verbal). Dacă acesta lipsește, educația este incompletă. Atât în rolul de emițător, cât și de receptor copilul trebuie să fie ascultat, încurajat. Acest lucru este esențial deoarece contribuie la formarea personalității acestuia.
Bibliografie:
Cucoș, C., Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2005
Voiculescu, Elisabeta, Pedagogie preșcolară, Ed. Aramis, București, 2003
Publicat de:
Bejan Vasilica
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița P.P. „Prichindel”, Galați.