Starea de bine, în școală, necesitate sau moft?

Suntem profesioniști în educație, știm de ce ne-am ales această misiune. Am învățat tot ce ni s-a predat, dar și tot ce ne-a plăcut, în privința teoriilor noi sau mai puțin noi, care ne-au format în cariera de profesor. Foarte rar, însă, am fost învățați cum să predăm cu înțelegere, compasiune sau cum să empatizăm cu elevii cu dificultăți de învățare sau sociale. Foarte rar, ni s-a spus că toată munca noastră se cere a se face sub auspiciul unei stări de bine, sub denumirea actualului, modernului termen de mindfulness.

Întrebarea este: de ce acționăm? Ce ne conduce, ce ne mișcă, către reușită? Ce mecanisme reușesc să scoată ce este mai bun în noi sau, din contră, ce este mai rău? Aceste întrebări aparent simple au condus la elaborarea unei mari diversități de teorii cu privire la ceea ce ne determină să acționăm. Unul dintre răspunsuri este oferit prin intermediul teoriei autodeterminării. Aceasta afirmă că, atât tendințele spre dezvoltare, cât și vulnerabilitățile ce conduc la o stare de rău, pot fi explicate în mare parte printr-un singur principiu de bază. Conform teoriei autodeterminării există trei nevoi de bază: nevoia de autonomie, nevoia de competență și nevoia de relaționare. Cu toții avem un potențial pentru dezvoltare, cât și vulnerabilități ce conduc la un comportament disfuncțional. În timp ce satisfacerea nevoilor de bază contribuie la pro-activitate, integrare și stare de bine, frustrarea acestor nevoi, în special din partea persoanelor semnificative din viața noastră, conduce la pasivitate, fragmentare și stare de rău.

O altă componentă fundamentală a teoriei autodeterminării este teoria cauzalității. Această teorie își propune să explice ce ne motivează și în ce direcție ne îndreptăm eforturile. În acest sens, teoria indică existența a trei tipuri principale de motivație: intrinsecă sau autonomă, extrinsecă sau controlată și impersonală sau volitivă.

Să fie oare motivația intrinsecă, motorul care ne conduce în realizarea sarcinilor, spre îndeplinirea dorințelor și a obiectivelor, pe care ni le propunem ?

Mergând mai departe, putem să încercăm să facem o elocventă caracterizare a învățătorului român, luând ca model pe domnul Trandafir, de exemplu? Cât de contemporană este această caracterizare, în epoca digitalizării, ce mai căutăm la un dascăl, la un educator?

Alexandru cel Mare l-a avut ca mentor pe Aristotel, Mozart pe Bach, Oliver Stone pe Martin Scorsese, Richard Branson pe Freddie Laker. Vă propun un exercițiu de memorie, cu scopul de a identifica proprii mentori pentru a evoca împrejurările în care aceștia au avut o influență semnificativă asupra dezvoltării noastre. Extrapolând, bineînțeles, profesorul este mentor, pentru elevii săi, este vector de opinie, transmite, prin exemplul propriu, toate valorile personale și profesionale, elevilor săi. Desigur, valorile personale sunt compatibile cu valorile mediului profesional în care activăm, în prezent. Am putea să aflăm în ce măsură profesorul reușește, în epoca informației, să transmită către individul modern sau către societate, principii de educație, care să creeze o stare de bine sau de satisfacție, în mediul școlar .

În urma analizei personale, mi-am amintit cât de importanți au fost mentorii mei, mai mult sau mai puțin, oficiali, aceia care m–au învățat câte ceva despre profesia de cadru didactic. Însă, pentru faptul că nu acesta este subiectul referatului meu, voi încerca să argumentez necesitatea de a crea o stare de bine, în școală, detaliind competențe extrem de importante, pe care trebuie să le dețină un mentor/profesor, coroborate cu tipurile de motivații, detaliate anterior și dacă există interdependențe între toate acestea, cu scopul de a crea și susține o stare de satisfacție, atât în mediul școlar , cât și extrașcolar.

Un lucru este cert, starea de bine este strâns legată de învățare și motivație. Nimeni nu poate fi bun în ceea ce face, dacă nu e într-o stare bună. Contextele în care trăim pot stimula sau, dimpotrivă, deteriora starea de bine. Este un lucru valabil și pentru locul în care un copil își petrece o foarte mare parte din timp: ȘCOALA.

Deducem că profesorul este , cu siguranță UN FORMATOR al elevului, având o calitatea evidentă -Empatia - capacitatea de a rezona cu ceilalți, una dintre calitățile importante de care trebuie să dea dovadă un bun mentor. Nu poți fi empatic, dacă nu simți cu adevărat că vrei să fii de folos celor din jur, că vrei să le împărtășești din experiența și cunoștințele tale. Elevul simte nevoia de a fi înțeles, de a fi încurajat, de a primi sprijin necondiționat, de a relaționa cu profesorul și cu cei din jur, într-un mod asertiv, fără să fie judecat, etichetat sau comparat cu ceilalți elevi. Ca profesor, nu poți crea o stare de bine, dacă evaluezi doar pentru a ierarhiza, compara , eticheta sau judeca eșecul. Progresul este ceea ce trebuie contorizat, care, din păcate, în învățământul românesc este , rar, luat în seamă. Mai degrabă, scoatem în evidență greșelile, decât lăudăm progresul. Doar atunci, când vom aplica acest principiu, vom reuși să creăm starea de bine și apoi, vom obține și performanța.

Profesorul are obligația de a fi responsabil, adică a trata cu seriozitate toate aspectele activității sale: de a fi disponibil, de a purta discuții sincere și constructive, de a planifica și organiza activitatea didactică și extrașcolară, de a folosi metode și tehnici variate, de a oferi un feedback real, prin punctualitate, tratarea diferențiată a elevilor, etc.

De asemenea, este foarte importantă păstrarea confidențialității, cât și cunoașterea naturii și a tipologiilor umane, ce ar putea face din profesor un bun psiholog, calitate fără de care nu s-ar putea pune bazele unei comunicări eficiente. Este recomandată acordarea de încredere elevului, pentru ca acesta să poate arăta, demonstra de ce este capabil. Tactul pedagogic, spiritul analitic, stimularea intelectuală completează profilul calităților unui profesor, ce îl determină pe elev, să își dorească să progreseze, chiar să-și contureze câteva calități identice cu ale mentorului său. A fost demonstrat faptul că mediul fizic, social și emoțional în care personalul didactic și elevii petrec o mare parte din fiecare zi, poate afecta sănătatea lor fizică, emoțională și mentală și starea de bine, precum și rata abandonului școlar.

Profesorul care intervine în activitatea elevului, pe care îl consiliază, reușește crearea unui mediu școlar cald, care poate îmbunătăți bunăstarea socială, emoțională și capacitatea de învățare. Astfel, se creează un cadru prietenos ce recompensează învățarea, promovează în special cooperarea și mai puțin competiția; oferă susținere și facilitează comunicarea deschisă; încurajează activitățile creative; interacțiunea non-violentă pe terenul de joacă, în clasă și între personalul școlii și elevi prevenind în felul acesta pedeapsa fizică, agresivitatea, hărțuirea și violența.

În concluzie, vreau să evidențiez faptul că profesorul este pus în situația de a folosi diverse metode de comunicare și relaționare; oferă consiliere în privința managementului claselor de elevi; urmărește progresul elevilor săi, în raport cu obiectivele propuse; îi încurajează în activitatea de autoevaluare, toate acestea având o menire clară- crearea unei stări generale pozitive, așa numita ,,stare de bine”.

O școală prietenoasă recunoaște, încurajează și sprijină capacitățile în creștere ale copiilor, care învață. Avantajele unui mediu școlar pozitiv constau în bunăstarea și fericirea, întărirea sentimentului de apartenență și o mai bună calitate a vieții celor implicați în procesul instructiv-educativ. Indirect, mediul poate avea ca rezultat performanțe academice mai bune. De asemenea, poate modifica unele aspecte negative ale vieții școlare prin reducerea intimidării și hărțuirii, injuriilor și absenteismului școlar. Are potențialul de a diminua stereotipiile, teama, anxietatea, depresia și pierderea motivației. Oamenii investesc timp, cunoaștere și răbdare, doar în aceia în care au încredere. Toate acestea avantaje pot aduce un plus de valoare, în cadrul activității, însă, numai dacă elevul capătă încredere în profesorul său!

Nu uitați: ,,Încrederea este lubrifiantul care face organizațiile să funcționeze!” Warren G. Bennis

 

Bibliografie:

Vansteenkiste, M., Ryan, R. (2013). On psychological growth and vulnerability: Basis psychological need satisfaction and need frustration as a unifying principle. Journal of Psychotherapy Integration, Vol.23(3), 263-280.
Ryan, R.M. & Deci, E.L. (2000). Teoria autodeterminării și facilitarea motivației intrinseci, a dezvoltării sociale și a bunăstării. American Psiholog, 55 (1): 68-78.
Metodologia privind constituirea corpului profesorilor mentori pentru coordonarea efectuării stagiului practic în vederea ocupării unei funcții didactice în Monitorul Oficial al României, București,2011.