Competențele cadrului didactic

Nimic nu le dăruiești oamenilor dacă nu te dăruiești pe tine. (Axel Munthe)

Educația este știință și artă. Ca știință, educația pretinde rațiune, iar ca artă pretinde implicare afectivă. Profesiunea de dascăl este o profesiune vocațională. Ea implică o anumită stare de spirit, de entuziasm, de bunătate, într-un cuvânt – tinerețe sufletească, în măsură să asigure un caracter elevat și generos acțiunii educative. De la educator societatea pretinde calitate și eficiență maximă. Aceasta presupune un efort permanent de formare și informare, condiție esențială a menținerii în actualitate a oricărui educator care vrea să fie competent și eficient.

În politica educațională românească direcția strategică a ultimilor ani a fost și este în continuare aceea de calitate în educație. Școlii i se cer să facă față atât provocărilor prezentului, cât și așteptărilor viitorului, să integreze și să pregătească socio-profesional individul. Cadrul didactic, ca agent al schimbării, trebuie să cumuleze condițiile de competență. A fi competent din punct de vedere profesional înseamnă să deții capacitatea de a aplica, transfera și combina cunoștințele și deprinderile dobândite de-a lungul formării inițiale sau a celei continue în situații și condiții de muncă diverse, pentru a obține nivelul calitativ specificat în standardul ocupațional.

Conform metodologiei formării continue a personalului didactic din învățământul preuniversitar, competențele cadrului didactic sunt structurate astfel: Competența profesional – științifică, Competența psihopedagogică, Competența psihosocială.

Printre calitățile care i se cer unui bun educator este și o temeinică pregătire științifică. Un profesor bine pregătit devine un model care insuflă elevului său atracția și aprecierea față de cuceririle științei în general și față de știința pe care o reprezintă în special. Pe lângă pregătirea de specialitate pe care profesorul a dobândit-o prin formarea sa inițială este imperios necesar ca acesta să fie permanent preocupat de perfecționarea sa profesională pentru a fi la curent cu noutățile apărute în domeniul său de specialitate. Competența profesional-științifică presupune și o bogată cultură generală deoarece aceasta contribuie la dezvoltarea aptitudinilor intelectuale, a sentimentelor și emoțiilor, a voinței și caracterului, adică o completează și o îmbogățește.

În Competența profesională a educatorilor (1998), Jinga arată că în competența profesional-științifică sunt cuprinse următoarele trei capacități principale: cunoașterea materiei; capacitatea de a stabili legături între teorie și practică; capacitatea de înnoire a conținuturilor în consens cu noile achiziții ale științei domeniului (dar și din alte domenii). (I. Jinga, 1998, p. 81).

O altă latură a competenței didactice, și anume latura ei fundamentală, este competența psihopedagogică. Aceasta, la rândul ei, are mai multe aspecte, cum ar fi: capacitatea de a cunoaște elevii și de a lua în considerare particularitățile lor de vârstă și individuale la proiectarea și realizarea activităților instructiv-educative; capacitatea de a comunica ușor cu elevii, de a-i influența și motiva pentru activitatea de învățare, în general, și pentru învățarea unei materii de studiu, în particular; capacitatea de a proiecta și realiza optim activități instructiv-educative (precizarea obiectivelor didactice, selecționarea conținuturilor esențiale, elaborarea corespunzătoare a formelor, modelelor și instrumentelor de evaluare etc.); capacitatea de a evalua obiectiv programe și activități de instruire, pregătirea elevilor, precum și șansele de reușită; capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire și autoeducație (I. Jinga, 1998, p. 81).

Cel mai important aspect al competenței psiho-pedagogice sunt aptitudinile pedagogice ale căror trăsături sunt incluse în două componente esențiale ale sale și anume educaționalizarea proceselor și a fenomenelor psihice ale profesorului și măiestria pedagogică. Experiența la catedră face posibilă educaţionalizarea formei superioare a percepției, spiritul de observație care se dezvoltă în diferite ipostaze ale activității școlare: activități la clasă, recreații, excursii. În mod asemănător practica instructiv-educativă impune distribuția atenției datorită plasării ei asupra mai multor aspecte ale activității. Necesitatea de a găsi întotdeauna informațiile, de a le reproduce cu exactitate, de a reține răspunsurile primite de la elevi pentru a-i evalua obiectiv solicită memoria cadrului didactic. Acest tip de activitate educaţionalizează și creativitatea profesorului care trebuie să găsească permanent interpretări creative, să abordeze problemele și să folosească informația în mod creativ. O altă dimensiune supusă educaţionalizării este empatia. Profesorul participă la emoțiile și sentimentele elevilor, se apropie de aceștia și caută modalități prin care să-i determine să participe activ la procesul de predare-învățare.

Nivelul superior al competenței didactice este exprimat prin măiestria didactică. Aceasta este capacitatea profesorului de a gândi, proiecta, organiza și conduce procesul de instruire și educare. Calmul, răbdarea, fermitatea, spiritul inventiv sunt atribute ale măiestriei didactice. Profesorul trebuie să posede capacitatea de instruire a discipolilor săi. El trebuie să-și organizeze conținuturile într-o expunere precisă, clară, coerentă. Predarea trebuie să fie atrăgătoare, sugestivă, antrenantă. Cunoașterea și evaluarea corectă a capacităților personale atrag prețuirea și respectul elevilor și a colegilor.

Procesul de predare-învățare nu se desfășoară la întâmplare, ci avându-se în vedere particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. Profesorii trebuie să-și cunoască bine elevii pentru a-și putea adapta strategiile în funcție de acestea. Măiestria didactică este de neconceput fără atașamentul față de elev. El trebuie tratat de educatorul său cu afecțiune, prietenie și înțelegere. Autoritatea profesorului nu se bazează pe interdicții și intimidare, ci pe respectul față de elev, pe înțelegerea nevoilor și a problemelor care îl frământă. Tactul pedagogic este componenta esențială și specifică a măiestriei pedagogice. El constă în capacitatea profesorului de a acționa adecvat în diferite situații ale procesului de predare-învățare. Această însușire solicită inteligență, ingeniozitate și atașament în vederea reușitei depline a actului educațional.

Competența psihosocială include totalitatea relațiilor pe care cadrul didactic le stabilește în procesul instructiv-educativ: relații cu elevii, cu colegii, cu părinții elevilor, cu autoritățile locale, etc. În interacțiunea profesor-elev intervine în primul rând gradul de cunoaștere pe care îl au unul față de celălalt. Cunoașterea în grup presupune interacțiunea indivizilor pe o perioadă îndelungată și depinde atât de cunoașterea elevilor de către profesor cât și de cea a profesorului de către elevi. Psihologia socială a educației a studiat reprezentările sociale pe care le au profesorii și cele care aparțin elevilor și a demonstrat că eficiența în activitatea didactică și în reușita școlară a elevului este direct dependentă de acestea. Conducerea grupului de elevi de către profesor ocupă locul central în sistemul interacțiunilor de la acest nivel. El coordonează, planifică, supraveghează și evaluează activitatea grupului, are datoria de a cunoaște tensiunile existente în cadrul grupului, cazurile de abatere de la normele grupului și de a lua măsurile cele mai adecvate pentru remedierea acestora. Cercetările au relevat existența a trei tipuri de conducător de grup: liderul autoritar, care adoptă singur toate deciziile privind organizarea și activitatea grupului și realizează un control strict asupra îndeplinirii sarcinilor, liderul democratic, care evită să ia decizii de unul singur, încurajându-i pe copii să adopte cele mai bune măsuri și stilul „laissez-faire”,care lasă în seama copiilor toate inițiativele, sugerând indiferență și neimplicare.

Evaluarea performanțelor școlare a fiecărui elev trebuie să stea în atenția fiecărui profesor. Ea se referă la măsura în care aceste performanțe sunt în concordanță cu obiectivele educaționale, oferind datele necesare pentru ca profesorul să poată adopta cele mai bune decizii. Tehnica evaluării a cunoscut îmbunătățiri substanțiale în ultimul timp ducând la micșorarea coeficientului de subiectivitate al profesorului.

Alături de competențele general-specifice ale educatorului, Crenguța Oprea menționează o serie de competențe necesare îndeplinirii rolurilor sale în strategia învățării prin cooperare și anume:

• Competența energizantă care se referă la capacitatea cadrului didactic de a-i face pe elevi să dorească implicarea în activitate prin stimularea, încurajarea și antrenarea în căutarea de soluții alternative la problemele cu care se confruntă.
• Competența empatică ce privește capacitatea de a se transpune în situațiile pe care elevii le parcurg și care conduce la o cunoaștere mai bună a acestora și la îmbunătățirea comunicării cu ei.
• Competența organizatorică are în vedere abilitatea cadrului didactic de a organiza colectivul de elevi în echipe de lucru. El poate interveni în situații de criză pentru a aplana conflictele și a favoriza continuarea activității, evitând devierile de la subiectul investigat.
• Competența interrelațională presupune disponibilitatea de comunicare cu elevii în vederea dezvoltării abilităților sociale necesare integrării optime în colectiv, precum și o combinație optimă între exigență și toleranță pentru încurajarea originalității răspunsurilor elevilor.

 

Pentru desfășurarea optimă a procesului de predare-învățare prin utilizarea strategiei învățării prin cooperare sunt necesare o serie de deprinderi de bază care asigură buna funcționare a grupului și succesul activității acesteia.

Deprinderile verbalizante facilitează înțelegerea profundă a materialului de studiat, stimulează procesele mentale de nivel superior și determină un randament optim prin integrarea conținuturilor în structuri cognitive proprii.

Deprinderile catalizatoare permit restructurarea materialului de învățat, impulsionează spre identificarea unor noi surse de informație, participarea la dezbateri sau dispute pe baza unor argumente solide.

Educatorul este cel care încurajează și acceptă autonomia și inițiativa elevilor, care folosește o mare varietate de metode interactive, cel care solicită cooperarea elevilor, îmbină formele de organizare a colectivului, încurajează dialogul profesor-elev și elev-elev. El este interesat de cunoștințele generale ale elevilor obținute în afara școlii, asigurând legătura dintre educația formală, nonformală și informală.

În concepția Crenguţei Oprea, educatorul bun este cel care știe să dea viață modelelor pozitive, evaluând cu atenție prezentul și testând cu optimism viitorul.

În viziunea constructivistă școala se transformă într-un „laborator viu” al construcției și reconstrucției cognitive, locul unde profesorul cooperează cu partenerii săi, elevii, la redescoperirea unui fapt de care sunt interesați. Cuvintele marelui poet Lucian Blaga sunt poate, acum mai mult ca niciodată, actuale pentru noi, cadrele didactice: "Doamne, să nu mă lași să fiu mulțumit de mine însumi".

 

Bibliografie:
Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996
Stan E., Pedagogie postmodernă, Editura Institutul European, 2004
Jinga I., Competenţa profesională a educatorilor, în Manual de pedagogie (coord. I. Jinga, E. Istrate), Editura ALL Educational, Bucureşti, 1998