Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Educația de tip curricular, care se realizează în instituțiile de învățământ este importantă însă nu mereu este și suficientă. Sunt unele aspecte pe care nu le poate atinge, ea urmărește doar anumite tipare, nelăsând foarte mult copilului libertatea de alegere, de creație și de dezvoltare. În sprijinul acestei educații, vine educația de tip extracurricular, cu o paletă de activități mai largă și mai diversă. Aceasta se realizează dincolo de procesul de învățământ și vine în completarea Curriculum-ului național.
Activitățile extracurriculare au un rol important în dezvoltarea socială și personală a copiilor. Ele pot avea caracter științific, sportiv, artistic, vocațional și sunt dedicate elevilor care doresc să participe la acestea. Pot avea loc în interiorul sau în afara instituției de învățământ și se organizează de către cadrele didactice.
Activitățile extracurriculare sunt definite astfel: „totalitatea activităților educative organizate și planificate în instituțiile de învățământ sau în alte organizații cu scop educațional, dar mai puțin riguroase decât cele formale și desfășurate în afara incidenței programelor școlare, conduse de persoane calificate , cu scopul completării formării personalității elevului asigurată de educația formală sau dezvoltării altor aspecte particulare ale personalității acestuia”. (Țîru C.)
Ca expresie a modernizării procesului de învățământ, didactica contemporană promovează concepte și atitudini educaționale noi, o flexibilizare curriculară menită să promoveze creativitatea cadrelor didactice și să permită oferte educaționale cât mai variate. Formele de organizare a procesului de învățământ reprezintă modalitățile specifice de proiectare și de realizare a activităților instructiv-educative desfășurate de agenții educaționali. Conceptul de formă de organizare a procesului de învățământ reflectă conținuturile angajate și condiționează valorificarea acestora conform finalităților didactice urmărite.
Școala, oricât de bine ar fi organizată, oricât de bogat ar fi conținutul cunoștințelor pe care le comunicăm elevului, nu poate da satisfacție setei de investigare și cutezanță creatoare, trăsături specifice copiilor.Ei au nevoie de acțiuni care să le lărgească lumea lor spirituală, să le împlinească setea lor de cunoaștere, să le ofere prilejul de a se emoționa puternic, de a fi în stare să iscodească singuri pentru a-și forma convingeri durabile.Procesul educațional din școală presupune și forme de muncă didactică complementară activităților obligatorii. Acestea sunt activități desfășurate în afara activităților obligatorii sau activități desfășurate în afara scolii. Acestea sunt activitățile extracurriculare și se desfășoară sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice.
Creativitatea este o floare atât de delicată, încât elogiul o face să înflorească, în timp ce descurajarea o înăbușă adesea chiar înainte ca ea să se poată transforma în floare (T. Carlyl)
Etimologic, termenul de creativitate derivă din latinescul „creare” care înseamnă a naște, a făuri. Acest termen a fost introdus în limbajul științific de G. W. Allport în 1937. Fenomenul creativității este de maximă actualitate și interes în educația contemporană, focusată pe potențialul de expresie a personalității fiecărui individ.
Alexandru Roșca consideră creativitatea ca „ansamblu unitar al factorilor subiectivi și obiectivi care duc la realizarea de către indivizi a unui produs original și de valoare”. (Creativitate generală și specifică, 1981.p.17).
Toleranța este respectul, acceptarea și aprecierea bogăției și diversității culturilor lumii noastre, felurilor noastre de expresie și manierelor de exprimare a calității noastre de ființe umane. Ea este încurajată prin cunoașterea, deschiderea spiritului, comunicație și libertatea gândirii, conștiinței și credinței.
Violența copiilor și tinerilor constituie o problemă de sănătate publică la scară mondială. WHO propune un program de prevenire a violenței prin dezvoltarea abilităților de viață în copilărie și adolescență. Violența reprezintă utilizarea forței și a constrângerii de către un individ, grup, clasă socială, în scopul impunerii voinței asupra altora. Violența a devenit o problemă gravă și îngrijorătoare. Întâlnim violență acolo unde ar trebui să fie armonie și înțelegere, adică în familie, în școală - unde ar trebui să existe educație. Vedem violență pe stradă și în societate.
În legătură cu eficiența învățământului în România există o dezbatere continuă, performanțele elevilor fiind legate în opiniile multora de dăruirea și calitatea corpului profesoral și de felul în care este structurată intervenția educativă în ansamblu.
Statutul social al profesorului în România de azi este statutul clasei mijlocii, meseria de profesor nefiind una din cele mai solicitate dar în același timp niciuna din cele care pot fi evitate. Această meserie nu distribuie deținătorului putere, influență, sau venituri superioare, conferind în același timp prestigiu și satisfacții, vocația nefiind considerată unul dintre motivele de bază în alegerea acestei profesiuni. În România de azi, se constată că meseria de profesor se transmite, astfel mulți dintre tinerii aspiranți la această profesiune au părinți tot profesori. Exercitarea acestei profesiuni presupune însușirea a trei competențe specifice:
Studiile de psihologie socială au atras atenția asupra faptului că societatea trebuie să genereze individului în mod constant un sentiment al apartenenței la comunitate pentru a putea rezista provocărilor. Izolarea socială este o problemă care nu ține cont de vârsta, poziție socială, nivelul de inteligență sau cetățenie, ci se manifestă încă din copilărie.
Unității de învățământ îi revine rolul de a crea acel sentiment al apartenenței la grup prin crearea unor activități specifice, care să evidențieze atât rolul elevului, cât și pe cel al clasei ca sintalitate. Putem în acest fel marșa pe ideea că fiecărui membru al unui grup de elevi îi revine sarcina de a fi responsabil pentru ceilalți.
Deoarece oamenii primesc influențe educative din multiple direcții, activitățile formale (instituționalizate) trebuie conjugate cu cele nonformale (extrașcolare) și cu cele informale (difuze) pentru a-și dovedi eficiența. Deși educația formală se situează pe primul loc, cea nonformală are o acțiune mai evidentă în momentul în care educabilii ajung la autoeducație.