Predarea scrierii la clasa pregătitoare și clasa-I

Însușirea corectă a scrierii este un proces complex și de lungă durată ale cărui baze se pune în clasa pregătitoare, dar procesul formării și perfecționării acestei deprinderi continuă și în clasele următoare. Succesul în formarea deprinderii de scriere este condiționat de efortul intelectual depus de fiecare elev în actul învățării. Învățarea propriu-zisă a scrisului poate avea loc atunci când copilul posedă anumite reprezentări spațiale de formă, mărime, direcție, vecinătate, dar dispune și de maturitatea motrică care să-i permită coordonarea oculo-motorie necesară reprezentării semnelor grafice.

Învățarea scrierii se realizează în strânsă legătură cu cititul. Față de citit, scrisul implică pe lângă un efort intelectual intens și un efort fizic deosebit de solicitant pentru școlarul mic.

Scrisul este inclus în categoria deprinderilor motrice care se formează prin stabilirea unor relații automatizate între datele perceptive și actele motrice corespunzătoare. Dar deprinderea de scriere este, în primul rând, o deprindere intelectuală pentru că presupune automatizarea unor aspecte ale proceselor de observație, de memorie și de imaginație, incluzând în faza inițială acea verigă motrice, care se reduce pe măsură ce acțiunea de scriere se interiorizează.

Pentru a realiza însușirea scrierii corecte de către micii școlari, învățătorul trebuie să cunoască o gamă variată de metode și procedee didactice pe care să le aplice, în funcție de caracteristicile colectivului de elevi, să cunoască laturile vieții psihice implicate în actul învățării, să cunoască particularitățile individuale ale elevilor săi.

De aceea, în perioada pre-abecedar, trebuie organizate numeroase activități care au ca scop:

• identificarea elevilor cu defecte de vorbire;
• corectarea greșelilor în cadrul activităților la clasă sau îndrumarea cazurilor mai grave spre cel mai apropiat cabinet logopedic;
• cultivarea auzului fonematic, în care să primeze metoda fonetică, analitico-sintetică.

La intrarea în școală elevii stăpânesc în bună parte sistemul limbii materne. În medie, vocabularul lor activ și pasiv este de 3400-3500 de cuvinte. Însă sunt frecvente cazurile de vorbire deficitară cu care învățătorul se poate întâlni la intrarea copilului în școală. Printre aceste deficiențe se regăsesc frecvent următoarele exemple:

• pronunțarea greșită a nesonantelor fricative (s,z,ș,j), precum și a sonantelor lichide (r și l);
• înlocuirea lui r cu l : lău (rău), melg (merg);
• înlocuirea lui j cu z : zucălii (jucării), cozoc (cojoc);
• substituirea lui g cu j : culeje (culege), ninje (ninge);
• substituirea lui ș cu s : sase (șase), scolar (școlar);
• substituirea lui c cu t sau ț : topii (copii), plațe (place);
• omiterea unor sunete din cuvânt : fumos (frumos), pâne (pâine);
• folosirea greșită a numărului, genului și cazului substantivelor (mama s-au dus la piață; mingea lui fetița aceea; păpușa nu rochie roșu);
• folosirea unui număr mare de regionalisme: zine (vine), nimărui (nimănui), mere (merge);
• bâlbâiala, o deficiență mai gravă care se poate corecta în timp.

Pentru a controla pronunția și vorbirea tuturor copiilor din clasă, se folosește, de regulă, metoda convorbirii. Conversațiile pot fi individuale sau colective, pe baza unor obiecte prezentate (imagini, planșe, etc), solicitându-se copiilor să pronunțe, să enumere, să descrie, să caracterizeze, căutând să fie prezente sunete în combinații mai dificile.

Corectarea dicției elevilor se face prin exerciții de dezvoltare a auzului fonematic, prin exerciții de gimnastică articulatorie, exerciții și mișcări respiratorii, exerciții pentru deprinderea unei poziții corecte a corpului și exerciții de gimnastică linguală.

Pe parcursul efectuării exercițiilor, exigența învățătorului trebuie să crească treptat, iar observațiile să aibă un caracter general pentru a nu-i complexa pe cei în cauză.

Activitatea de corectare și prevenire a defectelor de vorbire este eficientă dacă învățătorul oferă un model de dicție impecabilă, dacă această activitate este continuă și dacă la ea participă toți adulții care concură la educarea și instruirea școlarului.

Scrisul, ca mișcare grafică voluntară, este un act conștient și transformarea lui în acțiune se realizează prin exerciții. Iată care sunt fazele distincte în formarea deprinderii de scriere:

1. Faza de orientare cuprinde mânuirea corectă a instrumentului de scris, stabilirea poziției corecte a corpului și a mișcărilor mâinii în vederea formării gestului grafic, reprezentarea intuitivă a elementelor grafice, executarea modelului de către învățător însoțite de verbalizarea necesară, însușirea elementelor grafice de către elev.
2. Faza analitică - simultan cu analiza și reproducerea sonoră a sunetelor, recunoașterea grafemului, pronunțarea fonemului până la reproducerea cursivă; se fac sinteze de două - trei litere care se reproduc în scris, se fixează regulile tehnice și igienice ale scrisului;
3. Faza analitică și sintetică: constă în înlănțuirea și unificarea componentelor grafice;
4. Faza sintetică este faza în care scrierea literelor devine un mijloc de exprimare grafică a ideilor, scrisul se automatizează, se accelerează viteza grafiei, fără să se neglijeze calitatea estetică.

Formarea deprinderilor de scriere este un proces complex și îndelungat, care presupune multe exerciții și răbdare din partea elevului și mulă competență din partea dascălului său. Elevul trebuie îndrumat să-și concentreze atenția în timpul scrisului asupra următoarelor probleme esențiale:

• să recunoască fiecare sunet din structura fonetică a cuvântului;
• să realizeze procesul de analiză grafică pe plan perceptiv și mintal;
• să realizeze sinteza prin combinarea elementelor grafice (însușite în perioada preabecedară) în scrierea literei și combinarea literelor în cuvinte;
• să-și controleze mișcările mâinii care scrie pentru a respecta regulile grafice, a da forma corectă literei, a respecta cerințele de ordin estetic (mărime, grosime, grad de înclinație, așezare în pagină);
• să-și controleze permanent poziția corpului și poziția instrumentului de scris pentru a asigura corectitudinea estetică, viteza și igiena scrisului.

În cadrul etapei de alfabetizare în atenția învățătorului să fie cel puțin un minim de demersuri metodice: prezentarea unui afiș cu o imagine ce conține în denumirea ei sunetul în studiu, identificarea sunetului în structura fonetică a cuvântului, prezentarea literei de mână scrisă pe afiș și enumerarea elementelor grafice componente, scrierea model de către învățător a acestor elemente și a literei, scrierea literei de către elevi, scrierea unor cuvinte accesibile care cuprind această literă, scrierea unei propoziții care include unul - două cuvinte scrise cu litera nouă, consolidarea semnului grafic studiat prin copieri, transcrieri și dictări.

Toate aceste demersuri presupun aspecte metodice care țin de talentul și măiestria învățătorului. Observând micii școlari în timpul scrisului, constatăm că mișcările lor sunt rigide, își schimbă des poziția corpului, mușchii sunt încordați, le transpiră palmele, scot limba și își balansează picioarele. Aceste manifestări trebuie eliminate prin observații și îndrumări permanente pentru că, astfel, ele măresc consumul de energie, grăbesc apariția oboselii și nu permit realizarea unui scris de calitate.

Din primele zile ale învățării scrisului este important ca elevii să fie deprinși cu normele de ortografie și punctuație specifice acestei perioade, învățătorului revenindu-i dificila sarcină de a preveni fenomenul de dizortografie.

Dacă responsabilitatea profesională a dascălului se conjugă cu dragostea pentru carte a elevului, succesul școlar este asigurat. Nu trebuie, însă, să uităm că niciuna dintre cele două condiții nu poate lipsi.

 

Bibliografie:
Nicolescu, Estera, DIDACTICA LIMBII ȘI LATERATURII ROMÂNE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR , Editura Egal, Bacau, 2003;
Manolescu, Nicolae, (2002), Cititul și scrisul, Iași, Editura Polirom;
Programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba română, (2013).