Importanța studierii problemelor de atașament și adaptare la mediul familial și social se justifică prin faptul că aceste relații de atașament care se formează între copil-părinte sunt un predictor pentru funcționalitatea socială și cognitivă a copilului în viitor. Din moment ce stilul de atașament copil-părinte este unul insecurizant, copilul va porni în întemeierea relațiilor sociale cu anumite frici sau rețineri care, pe măsura trecerii timpului vor lua amploare și vor duce la apariția fobiei sociale. O astfel de tulburare va determina copilul să evite situațiile sociale în care acestuia i se solicită demonstrarea abilităților cognitive și sociale, din cauza faptului că stima lui de sine este afectată de relațiile precare formate cu primele persoane cu care acesta stabilește o legătură socială și de atașament (părinții/ climatul familial). Totodată copilul se va simți incapabil sau nedemn de aprecierea și afecțiunea celor din jur și se va considera lipsit de valoare în mediul social în care se va încadra ulterior.
Persistența problemei va duce la incapacitatea de adaptare la situații și medii sociale, izolare socială și desconsiderare personală. Implementarea strategiilor de rezolvare a problemei trebuie să se adreseze în primul rând părinților, pentru ca aceștia să știe să creeze un ambient familial plăcut, neprivat de afecțiune și atenție pentru copil, în vederea creării așa numitului „safe heaven”, în care copilul să se poată dezvolta armonios, să poată iniția contacte sociale cu primele figuri de atașament (părinții) încrezător, lipsit de teama de eșec sau rușine. În cazul în care problema este deja existentă, intervenția trebuie să vizeze în prim-plan depășirea anxietății sociale a copilului și 7 recâștigarea încrederii în sine, iar în paralel explicarea importanței asigurării unui climat afectiv propice dezvoltării armonioase copilului către părinți și adoptarea unor tehnici parentale care să favorizeze dezvoltarea unui atașament securizant.
Originile teoriei atașamentului și definiții conceptuale: John Bowlby a făcut muncă voluntară la o școală pentru copii cu probleme de adaptare, în timp ce își reconsidera scopurile legate de carieră. Experiența legată de doi copii din această școală i-a setat întreg cursul vieții profesionale. Unul era foarte izolat, lipsit de afecțiune, un adolescent ce fusese exmatriculat de la școala anterioară pentru furt și nu avea o figură a mamei stabilă. Al doilea copil era un băiat anxios de 7-8 ani care îl urma pe Bowlby peste tot (Ainsworth, 1974). Convins de experiența sa în relațiile de familie și dezvoltarea personalității, Bowlby a decis să îmbrățișeze cariera de psihiatru pentru copii (Senn, 1997). Primul studiu empiric a lui Bowlby, baza pe cazuri din London Child Guidance Clinic include pacienți care erau lipsiți de afecțiune și predispuși la furt. Prin examinare detaliată a celor 44 de cazuri, Bowlby a reușit să lege aceste simptome de istoricul de deprivare și separare maternală. Mai târziu acesta a decis să fondeze propria unitate de cercetare, a cărei eforturi se concentrau pe separarea mamă-copil. Din cauză că separarea era un eveniment clar și incontestabil, efectele asupra copilului și asupra relației părinte-copil erau mai ușor de documentat decât multe influențe asupra interacțiunii parentale și familiale.
Mary Ainsworth – cariera sa profesională a fost modelată de îndatoririle sale ca ofițer militar în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În 1950, și-a completat studiile doctorale la Londra, unde s-a implicat în cercetare sub conducerea lui J. Bowlby, studiind efectele separării de mamă asupra dezvoltării personalității în perioada copilăriei timpurii. Prima declarație formală a teoriei atașamentului a lui Bowlby, construită 8 pe concepte de la etiologia și dezvoltarea psihologiei, a fost prezentată către British Psychoanalytic Society în Londra în trei lucrări: „The Nature of The Child’s Tie to His Mother“ (1958), „Separation Anxiety” (1959) și „Grief and Mourining in Infancy and Early Childhood” (1960). Din 1962, Bowlby a completat două lucrări ulterioare (nepublicate 1962 a și b).
Împrumutând noțiunea lui Freud, care spune că sexualitatea naturii umane este construită din componente instinctuale, Bowlby a propus ideea că infantul de 12 luni are comportamente de atașament alcătuite dintr-o serie de componente instinctuale sub formă de răspunsuri în vederea legării infantului de mamă și a mamei de infant. În a doua lucrare seminală, „Separation Anxiety” (Bowlby, 1959), construiește pe baza observațiilor făcute de Robertson (1953 b) și Heinicke (1956), precum și pe cea a lui Harlow și Zimmermann (1958), muncă inovatoare despre efectele deprivării materne în cazul macacilor.
Din lucrările celor doi cercetători se desprinde definiția atașamentului, ca fiind relația afectivă preferențială, selectivă ce se stabilește cu una sau mai multe persoane de referință.
Atașamentul reprezintă tendința copilului de a căuta apropierea față de persoanele care-l îngrijesc și de a se simți în securitate în prezența acestora. Bowlby și Ainsworth au conceptualizat atașamentul ca o construcție care se întinde de-a lungul întregii vieți, în care copilul conservă legături de atașament față de părinții lui în timpul copilăriei și până la vârsta 9 adultă. Conform teoriei atașamentului, eșecul copilului de a-și forma o legătură cu una sau mai multe persoane în primii ani de viață este legată de inabilitatea de a dezvolta relații personale apropiate, intime, la maturitate.
Studii empirice privind relația dintre atașament și dezvoltarea socială la copii:
Primul studiu empiric al atașamentului: perioada infantilă în Uganda – Ainsworth a plănuit inițial să investigheze răspunsurile infanților la separare în timpul înțărcării, dar a devenit evident prea devreme faptul că vechea tradiție de a alunga copilul pentru „a uita de sân” a fost defalcată, iar prin urmare a decis să schimbe instrumentele și să observe dezvoltarea atașamentului infant-mamă. Îndată ce a început colectarea datelor, Ainsworth a fost convinsă de pertinența ideilor lui Bowlby, astfel primul studiu al atașamentului infant-mamă dintr-o perspectivă etiologică a fost efectuată cu câțiva ani înaintea publicării celor trei lucrări seminare în care Bowlby (1958, 1959, 1960) a expus teoria atașamentului.
Ainsworth a recrutat 26 de familii cu copii neînțărcați (1-24 luni) pe care i-a observat la fiecare două săptămâni, timp de 2h/vizită, pe o perioadă de 9 luni. Vizitele aveau loc în livingul familiei, unde femeile Ganda, în general, se întrețineau după-masa. Ainsworth a fost în special interesată în a determina debutul semnalelor și comportamentelor de promovare a proximității notând cu atenție când aceste semnale și comportamente deveneau preferențial îndreptate spre mamă.
Proiectul Baltimore cuprinde examinări îndeaproape a emergenței caracteristice interacțiunii mamă-infant și pe parcursul primelor 3 luni. Analize separate orientate pe situațiile de hrănire (Ainsworth & Bell, 1969), mamă-infant interacțiune față în față (Blehar, Lieberman & Ainsworth, 1977), plâns (Bell & Ainsworth, 1972), întâmpinarea și urmărirea copilului (Stayton & Ainsworth, 1973), explorarea echilibrului atașamentului (Ainsworth, Bell & Stayton, 1971), supunere (Stayton, Hogan, Ainsowrth, 1973), contact corporal (Ainsworth, Bell, Blehar & Main, 1971), comportament de abordare (Tracy, Lamb, Ainsworth, 1976) și contact afectiv (Tracy, Ainsworth, 1981). Toate aceste pattern-uri de interacțiune au fost legate de comportamentul copiilor într-o procedură de laborator cunoscută ca „Strange Situation” (Ainsworth & Wittig, 1969). Inițial a fost o procedură de laborator foarte controversată, care a fost proiectată să examineze echilibrul atașamentului și a comportamentelor exploratorii în condiții de stres crescut sau scăzut în rândul copiilor de 1 an. Strange Situation este „o dramă în miniatură” de 20 de minute, constând în 8 episoade. Ainsworth, Blehar, Waters și Wall (1978) au proiectat o procedură de laborator care să clasifice copiii mici în funcție de tipul de atașament pe categorii și care avea la bază comportamentul acestora manifestat pe parcursul perioadelor de separare și reunire cu mamele sau îngrijitorul.
Copiii cu atașament securizant, de obicei, reacționau manifestând un distres considerabil în perioadele de separare, însă făceau contact proximal după reunirea cu mama sau îngrijitorul și erau liniștiți/alintați de aceasta, după care se simțeau liberi și în siguranță să exploreze împrejurimile, folosind mama/îngrijitorul ca bază securizantă în caz de nevoie. Copiii mici ajungeau să fie clasificați cu atașament evitant dacă se distanțau de mama/îngrijitor sau o/îl ignorau în perioadele de reunire. Astfel de copii adesea arătau niveluri scăzute de distres pe perioada de separare. În cele din urmă, copiii care prezentau niveluri înalte de distres pe perioada separării căutau contactul cu mama/îngrijitorul când erau reuniți au fost incluși în categoria de atașament ambivalent.
Potrivit teoriei atașamentului, copiii cu atașament ambivalent sunt în special predispuși spre a dezvolta nivele de anxietate cronică mai târziu în dezvoltare. Din cauză că atașamentul ambivalent a fost asociat cu pattern-uri de impredictibilitate și responsivitate neregulată și inconstantă din partea mamei/îngrijitorului se consideră că copiii mici cu atașament ambivalent trebuie să trăiască cu frica permanentă de a fi părăsiți. Această teamă de separare sau de abandonare se crede că ar fi cauza creșterii unei strategii de coping centrată pe vigilență cronică, care ar putea continua până la vârsta adultă și chiar să ducă la dezvoltarea unor tulburări de anxietate (Bolwby, 1973; Kassidy & Berlin, 1994; Weinfield, Sroufe, Egeland & Carlsen, 1999).
Din cauza lipsei de încredere în disponibilitatea mamei/îngrijitorului, copiii cu atașament ambivalent au un sistem al atașamentului activat cronic ce face ca până și situațiile cu pericol redus sau explorarea împrejurimilor să devină aproape inexistente. O astfel de evitare și astfel de comportamente exterm de precaute sunt considerate simptomele de bază a diferitelor tulburări de anxietate la copii (Manassis, 2001).
Deși atașamentul insecurizant – ambivalent a fost teoretic implica în stabilirea stadiului pentru dezvoltarea ulterioară a tulburărilor de anxietate (Bowlby, 1973; Kassidy & Berlin, 1994; Manassis, Bradley, Goldberg, Hood & Swinson, 1994; Weinfield et al., 1999), datele care susțin acest lucru sunt surprinzător de limitate (Greenberg, 1999). S-a descoperit că băieții cu atașament ambivalent au fost mai predispuși decât băieții cu atașament securizant să aibă simptome somatice la vârsta de 6 ani. Băieții cu istoric de atașament evitant și ambivalent au fost mai predispuși să fie retrași social decât băieții cu atașament securizant. Nu s-a observat nici o relație între atașament și anxietate ulterioară în rândul fetelor.
Literatura cu privire la atașamentul mamă-copil sugerează că copiii cu atașament securizant faţă de mamă sunt mai competenți din punct de vedere social și formează prietenii de înaltă calitate cu colegii lor (Kerns et al., 1996), deși securitatea atașamentului este mai puțin legată de interacțiunile copiilor cu colegii necunoscuți (Cassidy & Berlin, 1994) sau de dimensiuni de sociabilitate (Schneider et al., 2001) Cassidy & Berlin (1994) au sugerat că, din cauză că copiii cu ataşament ambivalent sunt preocupaţi cu menţinerea şi câştigarea proximităţii figurii de ataşament, sunt slab pregătiţi să îşi organizeze interacţiunile în afara relaţiei părinte-copil şi manifestă comportamente exploratorii limitate într-o varietate de situaţii. Aceştia manifestă frică în situaţiile sociale, cum ar fi joaca cu colegii, sunt mai puţin dispuşi să negocieze oferte sociale şi tind să fie dependenţi şi supuşi.
Unele studii au descoperit că atașamentul evitant este asociat cu simptome somatice sau de anxietate la nivel crescut (ex.: Goldberg et al., 1995; Lyons-Ruth et al., 1997), alte studii au contrazis aceste rezultate (ex.: Moss, Parent, Gosselin, Rousseau & St. Laurent, 1996; Vondra, Shaw, Swearingen, Cohen & Owens, 2001). În concordanță cu unele cercetări anterioare (Warren et al., 1997), atașamentul ambivalent a semnalat un risc mai mare pentru unele aspecte ale simptomelor de anxietate socială decât atașamentul sigur sau evitat, fiind singurul model asociat în aceeași direcție cu toate dimensiunile de anxietate socială. Adică, comportamentul ambivalent timpuriu față de mame prezintă riscul dezvoltării mai târziu a fricii de evaluare negativă, probabil deoarece copiii cu atașament ambivalent sunt mai puțin capabili să valorifice oportunitățile de a explora relațiile de la egal la egal. În plus, atașamentul ambivalent corelează pozitiv la anxietatea copiilor în situații noi și generale. Explicațiile pentru efectele ulterioare ar putea avea nevoie să ia în considerare rolul temperamentului.
Atașamentul insecurizant tată – copil ca factor de risc pentru dezvoltarea anxietății sociale la copii - Studii empirice (Paquette, 2004), sugerează că tatăl are un rol important și unic în dezvoltarea copilului în copilărie și adolescență, un rol care este diferit de cel al mamei. Rolul tatălui poate fi caracterizat prin joc, provocare, asumarea de riscuri, încurajarea independenței, și, mai târziu în dezvoltare, ajutând copilul pentru a face trecerea la lumea exterioară. Cercetările demonstrează că copiii sunt adesea atașați diferit față de tată și față de mamă: securizant cu unul, dar nu şi cu celălalt, sugerând că comportamentele mamei nu sunt un determinant general al securității tuturor relațiilor și că felul în care fiecare părinte interacționează cu copilul determină securitatea relației cu părintele (Lamb, 1980 apud 26 Bögels & Phares, 2008).
În ceea ce privește dezvoltarea, atașamentul paternal crește de la primul la cel de-al doilea an al vieții sugarilor, iar Earls (1977 apud Bögels & Phares, 2008) a sugerat că eficiența tatălui în stabilirea unei relații sigure de atașament în timpul celui de-al doilea an de viață al copilului este asociată cu stabilirea autonomiei copilului. În plus, Lamb (1980 apud Bögels & Phares, 2008) a motivat că atașamentul tată-copil afectează orientarea copilului spre situații sociale noi. În concordanță cu concluziile cercetărilor anterioare Verschueren (1996), a arătat că atașamentul paternal este important în abordarea unor situații sociale noi, și reprezentarea copiilor a atașamentului copil-tată, mai mult decât atașamentul mamei-copil, a fost legată de comportamentul anxios / retras raportat de profesor la copii. Grossman, Grossmann, Fremmer-Bombik et al., (2002) au introdus un nou tip de atașament care ar fi mai aplicabil relației tată-copil: atașament sensibil la joc. Ei definesc atașamentul sensibil la joc ca atunci când un părinte sau îngrijitor "asigură securitatea prin sprijinul sensibil și provocator ca partener de joc, atunci când sistemul de explorare al copilului este activat" (p. 311). Interesant este că atașamentul tată-copil sensibil la joc a fost un predictor mai bun al atașamentului sigur al adolescenților față de colegi decât atașamentul timpuriu dintre mamă și copil.
Bibliografie:
Ainsworth, M. D. S., Bell, S. M., & Stayton, D. J. (1991). Infant-mother attachment and social development: 'Socialisation'as a product of reciprocal responsiveness to signals
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. N. (2015). Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Psychology Press
Benga, O., & Visu-Petra,L. (2016). Balaszi, R. (2016). Suport de curs Profile atipice de dezvoltare – sem I.. Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologiei şi Ştiinţe ale Educaţiei.
Bowlby, J. (1969). Attachment and loss: Attachment, Vol. 1. New York, NY: Basic Books
Lehrburch, E. (1999), Dezvoltarea psihopatologiei copilăriei și adolescenței, PVU, Weinheim
Țigănilă-Popescu, D., (2014), Contribuția jocului didactic și a jocului de rol la dezvoltarea personalității școlarului, Târgoviște: Bibliotheca
Notă: Titlu lucrări a fost schimbat de redacție, titlul original - „Atașament, adaptare, integrare”
Publicat de:
Coroiu Andreea Maria
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Alba Iulia.