În vederea stabilirii și alegerii activităților instructiv-educative potrivite, este nevoie de cunoaștere copilului, a stadiilor specifice de dezvoltare și, mai ales, a caracteristicilor psiho-fizice.
Copilul aflat la vârsta preșcolară traversează o perioadă a explorării, prin lărgirea efectivă a contactului ori cu mediul de tip social precum și cultural, din care poate asimila astfel diverse tipuri de modele de viață care determină astfel la rândul acestora o adaptare tot mai activă la condiția umană.
Dezvoltarea pe plan fizic a copilului preșcolar este așadar cât se poate de evidentă și de accelerată în cadrul perioadei preșcolare. În acest context, de la vârsta de 3 la 7 ani intervine o sporire semnificativă în înălțime, de la circa 90 cm la circa 115 cm, precum și o sporire în greutate, de la circa 15 kg la circa 20 kg ponderal. Ca urmare a acestui fapt, organismul în întregime devine astfel mult mai flexibil, mișcările fiind mai suple și mai sigure. (Șchiopu, U., 1983, p. 87-88).
De-a lungul întregii perioade preșcolare, motricitatea se caracterizează astfel printr-o foarte intensă dezvoltare, aceasta contribuind în mod semnificativ la creșterea tuturor posibilităților copilului de a putea lua astfel contact direct cu întreaga lumea înconjurătoare și de a facilita exercitarea unor diverse tipuri de comportamente practic - acționale. Ca urmare a libertății, a spontaneității și a armoniei motricității, mai ales la copilul preșcolar mijlociu, această întreagă perioadă se numește astfel "vârsta grației".
Toate aceste schimbări organice duc la o alură caracteristică pentru acest stadiu: copilul este relativ înalt, plinuț, cu tenul roz, privirea vioaie, dând dovadă de inteligență și exuberanță motrică și senzorială. (Crețu, T., 2009, p. 135).
Deosebit de activă în cadrul acestei perioade este și formarea conduitelor specifice implicate în ceea ce privește dezvoltarea semnificativă a autonomiei, cu ajutorul organizării de diverse deprinderi și obișnuințe. Dintre toate acestea, mai relevante sunt conduitele de tip alimentar, vestimentare și de îngrijire personală.
Importanța propriu-zisă a tuturor deprinderilor exprimate prin intermediul conduitelor creează ideii de personalitate umane un suport real de adaptare, precum și un suport de responsabilitate pentru propria persoană și de autonomie, însă mai ales de contribuție semnificativă în conștiința de sine.
În preșcolaritate se produc transformări semnificative ale conținutului cognitiv și calitatea percepției ca proces de cunoaștere crește, datorită dezvoltării sensibilității tuturor analizatorilor.
Un rol important în formarea percepției obiectelor îl are pipăitul. Ursula Șchiopu definește nouă categorii de însușiri perceptive ale obiectelor: temperatura, forma suprafeței, caracterul corporal, mărimea, distanța, direcția, apăsarea, greutatea, mișcarea. (Șchiopu, U., Verza, E., 2007, p.150).
O trăsătură comună a tuturor copiilor de vârstă preșcolară se referă la capacitatea relativ limitată de concentrare asupra unui lucru pe perioade largi de timp: copilul își îndreaptă adesea atenția asupra acelui lucru doar atât timp cât îi trezește interesul. Cu toate acestea însă, având în vedere caracterul de tip spontan al atenției, specific acestei vârste, trebuie ca preșcolarului să i se dezvolte atenția voluntară, care se formează astfel sub influența unui obiectiv foarte bine stabilit. Preșcolarul trebuie să învețe să se concentreze din proprie voință. (Sion, G., 2007, p. 54).
Etapa preșcolară este deci una dintre perioadele de o foarte intensă dezvoltare psihică. Presiunea concretă a tuturor structurilor socio-culturale, absorbția preșcolarului în cadrul instituțiilor de tip preșcolar solicită cu adevărat absolut toate posibilitățile copilului de adaptare. În acest context, toate discrepanțele de cerințe din grădiniță cu cele din familie solicită la rândul acestora o mult mai sporită complexitate de conduite. Ca atare, toate discrepanțele existente dintre solicitările de tip extern și posibilitățile de tip intern devin astfel mai active. Aceste tipuri de discrepanțe constituie de fapt puncte reale de pornire pentru formarea conduitelor de tip social. (Munteanu, A. 2009, p. 65-69).
Din perspectivă strict psihică, vârsta preșcolarității a fost considerată de către Jean Piaget ca reprezentând stadiul de tip ,,pre-operațional’’ ori al ,,inteligenței reprezentative’’, din prisma interdependenței sale cu reprezentările, ca drept imagini de tip cognitiv ale realității.
Ca urmare a dezvoltării sistematice a limbajului și mai ales a competenței de a putea raționaliza în forme de tip simbolic, specifice acestei etape sunt reprezentate de gândirea de tip simbolic precum și de cea preconceptuală. Acești termeni, ,,preoperațional’’, ,,inteligență reprezentativă’’, ,,gândirea simbolică’’ precum și ,,gândire preconceptuală’’ sunt absolut relevanți în vederea surprinderii unor anumite tipuri de nuanțe ale acestei dimensiuni.
Vârsta preșcolarității se caracterizează așadar printr-o adevărată expansiune deosebit de accelerată în toate tipurile de planurile: în cel fizic, în cel cognitiv precum și în cel socio-emoțional. Toate aceste planuri sunt interdependente unul de celălalt, dar și foarte importante (luate separat sau împreună) în activitatea de cercetare.
Ca urmare a acestui fapt, foarte mulți dintre specialiști și cercetători care investighează diverse tipuri de aspecte cognitive studiază aceste trei planuri în corelație cu mediul, cu educația, cu familia și cu sinele.
Bibliografie:
Crețu, T. (2009). Psihologia vârstelor, Editura Polirom, București;
Munteanu, A. (2009). Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași;
Sion, G. (2007). Psihologia vârstelor, Editura Fundației Române de Mâine, București;
Șchiopu, U., Verza, E. (2007). Psihologia vârstelor, Editura Teora, București.
Publicat de:
Zevedei Gabriela
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița P.P. Nr.47, Brăila.