Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Era o fetiță de 10 anișori. O chema Mara. Iubea florile, cântecul păsărilor, razele soarelui și iarba verde. Adora să se relaxeze în grădina bunicilor, să vorbească cu florile, să le ude, să asculte cântecul păsărelelor. De altfel, era un copil singuratic. Florile, iarba, soarele, norii și copacii erau prietenii ei. De când părinții ei plecaseră în străinătate pentru a lucra, bunicii îi ofereau căldura brațelor lor și o consolau în momentele de tristețe. Îi iubea mult. Bunica îi făcea în fiecare duminică prăjitura preferată - prăjitura cu mere. Mirosul delicios al merelor cu scorțișoară o înveselea. Mânca cu poftă și apoi fugea în grădină, se așeza la umbra unui prun și începea să citească o carte sau să deseneze vreun peisaj închipuit. Avea multă imaginație pentru un copil de vârsta ei. O pasiona cititul cărților. Trăia alături de personaje. Sentimentele trăite erau contradictorii, uneori era fericită și trăia bucuria personajului cărții, alteori plângea, gândindu-se cât de triști erau unii oameni. Iubea aventura. Câteodată, gândul îi zbura departe, la părinții ei. Oare ce mai fac ei? Când vor veni acasă? Le este dor de ea? Și-ar fi dorit să se poată transforma într-o pasăre și să zboare până la ei. Ce bine ar fi fost să am puteri magice, întocmai ca în basme! se gândea uneori. Mi-aș vizita părinții ori de câte ori mi-ar fi dor de ei.
Bunicul mergea cu ea la plimbare prin pădurea de lângă sat. Ascultau împreună cântecul păsărelelor și se minunau de frumusețea naturii. El îi povestea tot feluri de lucruri minunate, știa atât de multe despre flori, despre copaci, despre păsări...
Într-o zi, când razele soarelui încălzeau pământul, se hotărî să meargă în grădină. Se așeză la umbra prunului și își deschise cartea. Era așa de plăcut! Mai întâi se gândi la mama sa. Ar fi vrut să fie și ea aici, să se bucure împreună de căldura și frumusețea acestei zile. O alintă gândul că vor vorbi la telefon și o să-i povestească aventurile petrecute la școală. În multitudinea de verdeață care o înconjura, zări o lalea galbenă. Era puțin aplecată, părea nefericită. Probabil, vântul s-a jucat prea mult cu ea și este obosită, se gândi fetița. Se ridică de lângă prun, își lăsă cartea să lunece pe pământ și se îndreptă spre floare. În galbenul ei părea că se revărsase toată puterea soarelui. Un moment fetiței i se păru că laleaua își ridică floarea spre ea, dar se înșelă. Floarea stătea posomorâtă, cu fața spre pământ. Oare ce s-a întâmplat cu tine? De ce ești tristă? se întrebă Mara. Ești așa de frumoasă, dar tristă! Parcă ghicindu-i gândurile, un glas trist îi răspunse:
Luna mai a fost o perioada grea pentru mine… Am adus pe lume un puiuț blând, cu blănița moale, cu botic cald și mâncăcios, frumos și tare, tare drăgălaș. Însă dacă până atunci Cartierul era pentru mine un mare loc de joacă, acum mi-am dat seama ca adăpostul meu, cutia de carton în care dormeam, nu era un loc sigur, în care puiul meu să fie protejat de pericole.
Gândind astfel, în dimineața zilei magice de 1 iunie mi-am luat puiul în brațe (în dinți, de fapt) și am căutat o ușă la care să ne adăpostim. Cartierul are multe viluțe, cu multe uși, după care locuiesc familii cu copii care sigur iubesc animăluțele de companie. Știam că toți copiii mici mă cunosc din curte, pentru că de multe ori mi-au dat de mâncare și m-au mângâiat. Însă nici unul nu m-a luat niciodată în căsuța lui, să spună că și-a găsit animalul de companie. Cu inima plină de speranță am poposit la o ușă maro, în fața căreia se afla un covoraș moale, pe care am văzut desenate câteva pasări colorate. Dinăuntru se auzeau glasuri și o melodie suavă. Brusc, ușa s-a deschis și un adolescent, înalt, frumos, cu privirea blândă s-a aplecat și ne-a analizat cu atenție, fără să spună nimic. S-a uitat la noi, a zâmbit și a intrat înapoi, pentru câteva secunde, revenind împreună cu o fată frumoasă, adolescentă și ea, cu privirea la fel de blândă.
Copiii pot crea povești minunate dacă sunt stimulați în acest sens. Pentru a realiza această poveste elevii clasei a III-a B de la Școala Gimnazială Mihai Eminescu, Alba Iulia au urmat pașii necesari pentru scrierea textului în care se prezintă o întâmplare imaginară.
Au stabilit ce vor scrie, pentru cine vor scrie și de ce vor scrie. S-a lucrat în echipă, respectând părțile textului narativ. Și-au organizat informațiile care se regăsesc în fiecare etapă a compunerii, de introducere care să cuprindă locul și personajele, cuprinsul cu înlănțuirea întâmplărilor imaginare și încheierea care să vină cu învățăminte și un final frumos, formulând întrebări și răspunsuri. Ideile au fost notate pe caiete, apoi le-au dezvoltat și le-au legat între ele înlocuind repetițiile supărătoare. Au căutat cuvinte și expresii care să impresioneze cititorul prin aplicarea metodei brainstorming. Elevii au ales cele mai potrivite expresii pe care le-au introdus în text.
La final au revizuit textul și acesta a este rezultatul. Prima propoziție este luată din manual restul este creația elevilor.
- Planeta dorințelor -
Căsuța se ridica încet, încet în văzduh. Ana și Mihai erau singuri acasă și priveau speriați pe geam. Casele, străzile, oamenii se micșorau din ce în ce mai mult. Vedeau totul ca într-o hartă pe care au desenat-o de curând la școală. Dacă la început oamenii păreau ca niște furnici, acum s-au topit de tot:
Într-o zi toridă de vară șoricelul Chiți se simțea epuizat. Căutase toată dimineața o fărâmă de mâncare și nu găsise nimic, decât praf, un soare dogorâtor și multă căldură. Nu băuse nici măcar un strop de apă.
Se opri un pic să răsufle la umbra unei flori înalte.
– Hei! Cine este acolo?
Se auzi o voce țâfnoasă.
– De ce te sprijini de mine? Chiar tulpina mea ți-ai găsit-o să îți fie sprijin?
Șoricelul se feri încetișor căci nu voia să deranjeze.
– Te rog frumos să mă scuzi! Zise el cu vocea stinsă. Sunt foarte obosit, toată dimineața am căutat ceva de mâncare, dar în zadar... și căldura asta....of!.... plec îndată.
– Ar fi bine, dacă nu îți voi face un vânt....
Șoricelul timid se feri îndată să nu înfurie și mai mult floarea cea supărăcioasă.
– Hei, șoricelule, strigă floare în urma lui. Dacă ești așa flămând, îți pot da un sfat. Dacă mergi drept pe cărarea din fața ta, vei ajunge la o magazie unde Ana și Todd țin proviziile de iarnă. Dar ai grijă că prin jurul magaziei sunt multe pericole!
S-a terminat prima zi de școală din săptămână. Mă bucur că am fost alături de colegii mei la ore dar și în pauze. Nu am avut ore așa de grele. La română am învățat despre pronume iar la matematică ne-am chinuit cu niște segmente ca să rezolvăm niște probleme. Ora a treia am vorbit despre atmosfera Pământului. Cel mai mult mi-a plăcut ora de muzică pentru că am discutat despre instrumente muzicale: cu corzi, de percuție, de suflat după care am cântat.
Acum sunt obosită și o să mă așez în pat puțin, înainte de a-mi face temele. Dar ce se aude? O orchestră cu multe instrumente; viori, violă, pian, flaut, oboi, fagot, timpane cântă în fundal. Muzica se oprește. Acum o trompetă mă strigă:
– Ta-ta-ta! Tania, Tania! Grăbește-te! Urcă în nacelă! Balonul se va ridica ! Eu mă uit mirată în jur.
– Pe cine cheamă trompeta în balon? întreb eu.
– Da, da, pe tine. Tu mai trebuie să urci! Îmi spune trompeta.
– Mulțumesc pentru surpriză! Voi zbura cu un balooooon!
Îi văd și pe colegii mei de clasă Matei, Mara și Alina. Ei sunt deja acolo. Matei mă salută și îmi arată că și-a luat cu el cele două bețișoare cu care se acompaniază la orele de muzică. Fetele au la ele maracas. Dacă știam...îmi luam și eu de acasă tamburina... Urc în coșul balonului și acesta se desprinde de sol și se ridică sus, sus purtat de vânt. Mi-e teamă să mă uit spre sol. El este departe acum.
Albert este un băiețel de 4 ani. Este foarte iubit de familia lui, puteai spune ca este chiar foarte răsfățat. Mama și tatăl lui îl iubeau nespus, dar bunica lui era cea care îi îndeplinea toate dorințele, îi permitea să facă tot ceea ce dorește.
Ca orice copil de vârsta lui, Albert mergea la grădiniță. Îi plăcea tare mult la grădiniță, iubea jucăriile, să se joace cu acestea, iubea să se joace cu copiii. Dar Albert avea un mic defect: cum era un copil răsfățat, el considera că toate jucăriile i se cuvin lui, dacă vreun coleg construia din cuburi ceva mai frumos decât ceea ce construia el, mergea și dărâma. Și mai avea un mic defect, sau așa credea el, că este mic: îi plăcea să muște. Când se supăra pe vreun coleg că nu îi dă jucăria lui, sau că nu vrea să se joace cu el, Albert se repezea și îl mușca, precum un cățeluș flămând. Colegii lui de grupă, că așa sunt copiii, l-au iertat de câteva ori, au continuat să se joace cu el însă în curând au început să îl ocolească. Nimeni nu voia să se joace cu el, nimeni nu voia să stea la masă cu el și foarte curând Albert a rămas singur, fără nici un prieten. Era foarte supărat. S-a dus și s-a rugat de colegii lui să se joace cu el, dar nimeni nu a vrut, ba chiar Matei i-a răspuns: „Tu te comporți ca un cățel rău care mușca și ne este frică de tine! Nu vreau să mă joc cu tine!”