Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un împărat care avea trei feciori. Acesta nu știa care fecior este mai bun pentru a primi împărăția, așa că s-a hotărât să-i pună la încercare.
Împăratul a chemat feciorii și le-a spus că trebuie să-i aducă o creangă de brad din Pădurea Interzisă. Feciorii au fost bucuroși și dornici să-i îndeplinească dorința tatălui, însă aceștia nu știau că în Pădurea Interzisă locuiește un căpcăun ce nu acceptă să-i calce cineva ținutul.
A doua zi de dimineață feciorii și-au luat cele de trebuință și au plecat spre pădure. Abia au călcat ținutul că stăpânul locului, căpcăunul le-a și ieșit în cale. Feciorul cel mare văzând cât de mare și cât de furios este căpcăunul a luat-o la fugă și nu s-a oprit până la palatul tatălui său. Feciorul cel mijlociu și-a scos sabia și a încercat să-l omoare, dar căpcăunul a apucat sabia băiatului și a aruncat-o în adâncul pădurii. Văzându-se cu mâinile goale și-a dat seama că nu-l poate învinge așa că s-a întors și el rușinat la tatăl său.
Feciorul cel mic, iute și isteț din fire și-a scos arcul și a țintit o săgeată drept în inima căpcăunului trântindu-l fără suflare la pământ. Astfel, feciorul cel mic al împăratului se întoarse acasă cu ramura de brad spre bucuria tatălui său.
Acum împăratul se gândea dacă această încercare a fost suficientă pentru a-și testa feciorii. Așa că nu a trecut mult timp și împăratul le cere băieților să-i aducă o pană din coada păunului fermecat. A doua zi dimineață cei trei feciori au plecat să îndeplinească dorința tatălui. Se gândeau că va fi destul de ușor, deoarece ei nu știau că păunul este păzit de un balaur cu trei capete. Ajungând la locul indicat și văzând ce flăcări scoate balaurul, feciorul cel mare a socotit că nu merită să-și irosească viața și se întoarse la împărăție. Feciorul cel mijlociu și-a scos sabia și a reușit să-i taie cu cap balaurului, dar în luptă sabia sa s-a rupt și astfel s-a întors rușinat la împărăție.
A fost odată ca niciodată un băiețel poznaș pe nume Nică. Într-o dimineață acesta s-a trezit îngrozit de un vis, parcă scris de un proscris. În visul său vedea un zmeu răpindu-i armăsarul speriat și astfel el se îndreaptă spre grajd, dar calul nu era mai nicăieri. Supărat nevoie mare a căutat în toată grădina palatului ducându-se până în Piața Sfatului. Dar calul … ia-l de unde nu-i, căci niciodată nu-l găsea unde îl lăsa. Așa că a hotărât, a luat calul împăratului, merinde și o tolbă și a plecat în lumea mare gata să dea și-o „testare”, să găsească niște răspunsuri care i-ar aduce notă mare.
Deodată ajuns la o răscruce, și fără un drum planificat, tare rău s-a încurcat, așa că sta și cugeta încotro să o iau: la stânga este școala mare, cu mulți copii, o vrăjitoare …la dreapta era o pădure întunecată, cu lupul rău care pândea cumătra capră ce avea iezi fragezi. Dar instinctul îi spunea să meargă pe drumul cel mai urât și pietruit ca să devină „elev” călit și gata de orice provocare i-ar apărea în cale. Un munte i se arată în față și cred că vedea de la distanță, palatul magic, ferecat, cu un perete dărâmat. Alege să meargă după instinct, încearcă culorile să le distingă. Urca, urca și tot urca așa ca în povești, printre picturile lumești, până în vârful muntelui toți norii negri dispăruseră. O casă frumoasă și ferită de ochii omului, o casă unică și cochetă, la ușă agățată o baghetă, de odată o văzu pe Sfânta Vineri: o bătrână firavă și frumoasă, de a simțit că sunt în clasă. Și el a început să-i spună povestea sa : că trebuie să ducă la clasă, la ora de biologie, un animal de mare rasă. I-a spus că a pierdut și praful magic din pantofi și c-a venit pe jos și n-a adus nici calul cel frumos. Acesta, povestindu-i povestea, a fluierat odată și toate animalele s-au strâns roată. Sfânta Vineri întreabă animalele dacă văzuseră armăsarul, care se înrudea cu minotaurul. O vrabie cu glas de om-o pupăză ... a spus că l-a văzut în pom, pe lângă școala sa, dădea târcoale, cam năuc. Uitase că trebuia să meargă … la pregătire și își luase și un suc, cămașa plinăăăă de cireșe. După ce i-a dat binecuvântarea ei și o pungă de galbeni, plecă călare după vrabie. Acesta îi povesti cum calul să zburase și l-a prins…un zmeu feroce care ronțăia la cină vreo doi copii și pe-o vecină.
Era o noapte friguroasă de iarna. Fulgii de nea puseseră stăpânire pe întreaga pădure. Toate animalele se adăpostiseră în adâncul scorburilor, a vizuinelor și a bârlogurilor, doar Ilă-Iepurilă privea fascinat la puzderia de steluțe sclipitoare care împânzeau văzduhul. Dintr-o dată, printre acele steluțe firave și plăpânde au început să cadă niște....
– Hmm, ce or fi? se întrebă Ilă-Iepurilă. Parcă sunt niște buturugi. Dar, de ce scot sunetele acestea așa de ciudate și de ce sunt așa de colorate?
Și uite așa întrebările își făcură loc în mintea lui Ilă-Iepurilă și nu mai conteneau. Ilă-Iepurilă se apropie cu teamă de acele buturugi colorate și văzu că toate aveau tot felul de litere. Acum, începu să îi pară rău că nu o ascultase pe înțeleapta Bubu-Bufnița. La școala de vară, Bubu îi învățase pe toți puii de animale să citească. Doar el, de cum se făcea ziuă alerga cât îl țineau lăbuțele prin toate cotloanele pădurii. Până la urmă însă, își luă inima în dinți, înșfăcă o buturugă colorată și o luă la fugă până la casa lui Bubu.
La marginea pădurii, Vulpea Luna și-a deschis o grădiniță pentru toate animalele pădurii, pentru că voia să le învețe să lege prietenii, să scrie și să citească, să se joace împreună, să modeleze, să picteze.
Zis și făcut! Vulpea Luna a amenajat imediat grădinița, iar peste câteva zile era plin de animale care mai de care mai curioase să afle cât mai multe lucruri frumoase. Astfel, zi de zi se distrau, cântau, pictau și se jucau frumos. Ursul le distra cu tumbele lui, căprioara făcea salturi de pe un mal al apei pe altul, păsărelele cântau fără întrerupere. Toate animalele erau fericite!
Ariciul a aflat mai târziu de grădinița deschisă de Vulpea Luna, dar era dornic și el să vină. Numai că, să știți el era un arici cam neastâmpărat. A fost primit cu drag de celelalte animale, și i s-a explicat că la grădinița de la marginea pădurii toate animalele se joacă frumos.
A fost odată ca niciodată... C-a fost, că n-a fost, asta nu mai știe nimeni. Cert este că noi știm că a fost, dar, de n-ar apărea în povestea noastră, nici măcar noi n-am mai ști că a fost. Dar ce anume? Ce? Ei, iată, simplu: un băiețel. Era atât de singur încât nu era nici măcar observat când trecea pe ulițele unui sătuc uitat de lume. Numele? Nu mi-l amintesc, dar ce știu sigur este că începea cu M. În orice caz, nu îmi rămâne altceva de făcut, decât să-l las pe el să se prezinte, cu detalii, cu tot ce trebuie, așa încât să-l cunoașteți mai bine și, odată cu el, povestea lui.
Niciodată să nu crezi că ești perfect sau că toată lumea te place. Lumea este un loc periculos, mai ales pentru mine. Sunt destul de slab, unii oameni zic că mă ia vântul. Nu sunt chiar atât de înalt și cei din jur râd de cele mai multe ori de mine, zicându-mi pitic de grădină. Dar nu-i nimic! Deși aud ceea ce spun despre mine, mă prefac că nu am auzit nimic. Spun un „Doamne-ajută!” și trec mai departe.
Într-o zi, m-am săturat! Mi-am luat lumea în cap și m-am dus să îmi încerc norocul unde oi vedea cu ochii. După o cale lungă și plină de bătături, am ajuns în cele din urmă într-un sătuc, unde unei femei i s-a făcut milă de mine și m-a luat acasă. Mă înțelegeam foarte bine cu bătrâna mea prietenă, dar mi se părea că altul e norocul meu. Așa că, într-o zi însorită, am plecat să explorez pădurea de lângă satul în care locuiam. Mi-am luat cu mine de-ale gurii și, când mi s-a făcut foame, m-am așezat pe un buștean și m-am apucat să mănânc. Deodată, parcă de nicăieri, a apărut un bătrânel cu barba ca neaua și mi-a spus:
Totul începe într-o zi de vară ploioasă, unde numai foșnetul vântului aspru se mai auzea sub ușa de lemn a fostei librării centrale. Zic fostă deoarece proprietarul nu mai este printre noi, iar altul i-a luat locul, dar acest lucru a lăsat în sufletul meu un gol imens. Totuși, un sunet îți trezea și cel mai mic fir de păr de pe corp, iar ploaia nu făcea altceva decât să amplifice sobra imagine a ceea ce credeam noi că ar fi ultima zi de vară. O zi normală, ai spune, dar aparențele te fac să te îndoiești și pe ultima sută de metri a acestei vacanțe căreia o să-i dăm uitare în zori.
Dar hai să nu fim așa dramatici, eu sunt Pix, un instrument folosit adesea de către elevi, ba cu un scop, ba cu altul, dar dacă stăm să ne gândim, toate drumurile duc în același loc, așa se spune, nu? Aparent, eu m-am născut din dorința unui om curios, dar despre asta o să vă povestesc mai încolo, haideți să revenim. Iată că drumul meu s-a oprit în ziua aceea de vară, unde norii își vărsau și ultima lor picătură de bucurie. Vara era la câteva ore distanță de a se sfârși și totuși, ea a preferat să ne lase cel mai amar gust.