Povestea lui Pierde-Vară

A fost odată ca niciodată într-o țară frumoasă, bogată și înconjurată de munți, un prinț pe nume Timpul, care cutreiera în lung și în lat ținutul cât era ziua de lungă.

Băiatul, slujea țara alături de tatăl său, fiecare zi era o sărbătoare și bine mai mergeau toate, iar, dacă totuși apărea un necaz sau vreo supărare, regele știa întotdeauna să aștearnă dreptatea și să conducă țara cu dragoste și credință.

Cât de bun și blând era regele, unii săteni nu îl mulțumeau întotdeauna.

De ce? Păi să vă povestesc!

Era pe acolo prin tărâm, un tânăr fără viitor, care doar mânca, dormea și se plimba prin munți, nu se gândea la ziua de mâine, nu putea promite nimic, nu-și ajuta părinții la treburile din curte și nici planuri de viitor nu-și făcea.

Feciorul într-o zi, cum se plimba el așa printr-o poiană, se întâlnește cu regele ținutului, care-l întreabă cum se numește:

 – Grăiesc ție Rege dragă, numele meu este Pierde-Vară! El mândru.

 – Haaa, va să zică tu ești Pierde-Vară, de când tot vreau să te întâlnesc! Tare mai plânge mama ta la curtea palatului din cauza dumitale. Spune că ești leneș și fără viitor. O să-ți facă o vizită fiul meu.

Iaca după ce s-au despărțit, nu trece mult timp și fiul regelui trece cu viteză pe lângă fiul leneș.

Joaca începe între Timp și Pierde-Vară, o joacă nu tocmai plăcută. Fiul regelui, Timpul, se hotărăște să-i dea o lecție și îi ia lui Pierde-Vară câțiva ani din viață, trimitându-l în viitorul său.

Lumina soarelui îl trezește pe Pierde-Vară, într-o zi de iarnă friguroasă, unde streașina casei îmbătrânită, era plină de țurțuri, iar hornul casei era plin de zăpăda. O căsuță bătrână și pustie, stătea înghețață la marginea satului. Era casa părinților lui Pierde-Vară, care din păcate nu mai erau cu el.

Mâinile îi erau înghețate, nu avea nici lemne tăiate, nici haine groase pentru gerul care năpădise ținutul. Sătenii îl marginalizaseră, nici soție sau copii nu avea.

Nimeni nu voia să audă de Pierde-Vară, nici măcar în preajma sărbătorilor de iarnă. Așa că Pierde-Vară, pierdea din nou încă un an din viața lui în singurătate și fără nici un ajutor. Ca în fiecare an trecea pe la casele oamenilor de Crăciun și privea la geamuri armonia din jurul mesei și a bradului, dorindu-și parcă să fie alături de părinții lui.

O dorință i-a trecut pragul sufletului în acel an, să dea Timpul înapoi, să-și îmbrățișeze părinții și chiar să aibă copii și soție care să-i fie alături la bătrânețe.

Plimbandu-se în acea seară de Crăciun, prin satul unde zăpada se așternea ca un covor alb, o luminiță îi apare în cale și o urmează. Deodată se aude:

 – Rrrrr, că tare frig mai e! Un cățel zgribulit, stătea sub un copăcel căzut, ale cărui crengi îi erau acoperiș.

 – Salutare micuțule și tu ești singurel și al nimănui? Ce ai spune să ne împrietenim și să petrecem împreună această seară de Crăciun? Micuțul cățel îi sări direct în brațe și se ghemuise drept mulțumire, că cineva a avut milă și nu l-a lăsat în toiul nopții fără un acoperiș.

Șuierul vântului începea să se audă tot mai tare, iar mirosul de cozonac se întețea pe la porțile sătenilor. Cât de frig era, copiii se duceau din poartă în poartă să primească dulciuri și vorbe bune de Crăciun.

Tare și-ar fi dorit acum și bătrânelul nostru sa-i fie călcat pragul porții de o mulțime de copii pe care să-i întâmpine cu dulciuri și căldura de la sobă, însă el era singur, împreună cu noul său prieten. Nu avea prea multe de-ale gurii însă din puținul său i-a oferit și cățelului.

Țup - țup, de colo-colo, cățelul devenise alinare pentru singuritatea care îi învelise sufletul bătrânelului.

Ultima noapte de Crăciun, micul cățel luminase cu privirea lui întreaga cameră și deodată a luat înfățișare în fața lui Pierde-Vară fiului regelui, Timpul.

 – Willi, ce cățel cuminte, mulțumesc pentru grija oferită bunului meu slujitor, spuse Timpul.

 – Vaai, Măria Ta, bine ai venit în umila mea casă!

 – Dragul meu, Pierde-Vară, am vrut să-ți ofer o lecție de viață prin anii luați după ziua întâlnirii noastre. Prin gestul făcut față de cățel, în seara aceasta mi-ai dovedit că te-ai schimbat și că dorești să-ți oferi ajutorul și grija semenilor tăi de-acum încolo. Îți voi oferi în dar anii luați. Însă nu uita, mereu voi fi lângă fiecare pas al tău pe care îl vei face.

 – Mulțumesc, prințe drag! Îți promit că voi avea grijă ca la fiecare sfârșit de zi să fii mândru de reușitele și rodul muncii mele.

Zilele i-au fost date lui Pierde-Vară înapoi. Își ajuta părinții, semenii, ba chiar a început să muncească zilnic la curtea palatului, unde și-a cunoscut aleasa inimii, alături de care a avut doi copii. Tare mândrii erau părinții de ce a clădit Pierde-Vară, dar și Timpul.