Visul lui Albert

Albert este un băiețel de 4 ani. Este foarte iubit de familia lui, puteai spune ca este chiar foarte răsfățat. Mama și tatăl lui îl iubeau nespus, dar bunica lui era cea care îi îndeplinea toate dorințele, îi permitea să facă tot ceea ce dorește.

Ca orice copil de vârsta lui, Albert mergea la grădiniță. Îi plăcea tare mult la grădiniță, iubea jucăriile, să se joace cu acestea, iubea să se joace cu copiii. Dar Albert avea un mic defect: cum era un copil răsfățat, el considera că toate jucăriile i se cuvin lui, dacă vreun coleg construia din cuburi ceva mai frumos decât ceea ce construia el, mergea și dărâma. Și mai avea un mic defect, sau așa credea el, că este mic: îi plăcea să muște. Când se supăra pe vreun coleg că nu îi dă jucăria lui, sau că nu vrea să se joace cu el, Albert se repezea și îl mușca, precum un cățeluș flămând. Colegii lui de grupă, că așa sunt copiii, l-au iertat de câteva ori, au continuat să se joace cu el însă în curând au început să îl ocolească. Nimeni nu voia să se joace cu el, nimeni nu voia să stea la masă cu el și foarte curând Albert a rămas singur, fără nici un prieten. Era foarte supărat. S-a dus și s-a rugat de colegii lui să se joace cu el, dar nimeni nu a vrut, ba chiar Matei i-a răspuns: „Tu te comporți ca un cățel rău care mușca și ne este frică de tine! Nu vreau să mă joc cu tine!”

A venit vremea să plece acasă împreună cu familia lui. Era tare mâhnit, nu voia să mănânce, nu prea a vrut să vorbească cu părinții și bunica lui. S-a lăsat seara și a venit vremea să meargă la culcare. În urechile lui încă răsunau vorbele lui Matei: „Tu te comporți ca un cățel rău care mușca și ne este frică de tine! Nu vreau să mă joc cu tine!”.

Într-un final adoarme, și visează….visează că este un cățeluș, care nu avea o casa, nu avea stăpân și nici un prieten. Îi era foame, frig și voia să fie mângâiat și iubit. Dar nu avea cine să facă toate acestea. Se plimba pe străzile orașului în căutare de mâncare, adăpost sau chiar un prieten. În drumul lui dă peste un dulău mare, fioros, care îl privea cu răutate. Albert simțea cum îl cum îl cuprinde frica. Dulăul cel mare se repede și vrea să îl muște, îi spune că nu are ce căuta în zona curții lui, nu are voie să stea lângă casa lui. Albert a fugit speriat, încercând să se ferească de dulăul cel mare. Pe când fugea speriat, se lovește de piciorul unui băiețel. Era chiar Matei, colegul lui de la grădiniță. Acesta, când îl vede așa speriat, îl ia în brațe, îl mângâie și încearcă să îl liniștească. Îl ia acasă și îi pune într-un castronel puțin lăptic. Albert se gândea cât de bun este lăpticul! Încet încet începe să se liniștească și Matei îl cheamă afară în curte. Încep să se joace împreună, alergau, săreau, se tăvăleau în iarba verde din curte. Albert era fericit! În sfârșit avea un prieten, și spera să rămână în casa lui Matei tot timpul!.

Albert era fericit! Când, deodată, aude o voce: „Albert, trezește-te, e vremea să mergi la grădiniță!” Albert s-a ridicat entuziasmat, a mers repede la baie, s-a îmbrăcat repede și chiar o grăbește pe mama lui să meargă mai repede. Abia aștepta să ajungă la grădiniță, să se întâlnească cu Matei!

Când a ajuns la grădiniță i-a povestit lui Matei visul lui, îi promite că un îi va mai lua jucăriile fără să îi ceară voie și cel mai important: nu îl va mai mușca niciodată!

Matei îl iartă și încep împreună să se joace cu jucăriile și, de atunci, Albert nu a mai mușcat niciodată colegii. Foarte curând, copiii au început să se adune în jurul lor și de atunci toți au redevenit prieteni buni!