A fost odată ca niciodată, așa cum se spune mereu că a fost, o grădină mare, mare și deosebit de frumoasă. În această grădină erau cele mai multe flori, de toate culorile: roșii, albe albastre, galbene, roz, portocalii. Parfumul lor înviora pe oricine iar frumusețea lor atrăgea toate privirile.
Aceste adevărate prințese erau îngrijite de un simpatic bătrân grădinar. El iubea florile și le trata cu toată grija posibilă: le uda, le adresa vorbe frumoase, le proteja de buruieni. Pe toate le privea ca pe fiicele lui. Iar florile, se bucurau că erau atât de răsfățate și se înțelegeau de minune între ele: erau cele mai bune prietene, povesteau toată ziua, râdeau, se jucau cu albinele și buburuzele care veneau în vizită.
Într-o zi, o floare pe nume Trandafira se tot fâstâcea la locul ei și se privea în mica baltă de apă din grădină:
– Vai ce petale frumoase am, și ce frumos colorate sunt… și bogate!”
În timp ce cu un ochi se uita în baltă, cu un alt ochi se uita la vecina ei, Margareta, și îi zise acesteia:
– Margareta, nu ți se pare că ai cam puține petale? Și parcă sunt cam decolorate.
Biata Margareta, când auzise aceste lucruri își plecă capul în jos și nu zise nimic. La câțiva pași mai încolo, Iris asculta aceste lucruri și îi răspunse Trandafirei:
– Auzi Trandafira, dar tu crezi că ești cea mai frumoasa dintre noi?
Trandafira se bâlbâise:
– Ăăăă, nu cea mai frumoasă, dar trebuie să recunoaștem că.... sunt foarte frumoasă, și chiar mai frumoasă decât unele dintre voi.
La auzul acestor cuvinte, toate florile se revoltaseră și se iscă o adevărată ceartă. Albăstrelele începuseră să țipe cu vocea lor subțire:
– Nu mai vrem să fim albăstrele, vrem să fim trandafiri!
Crina cea portocalie striga de-a dreptul :
– Nu vedeți că eu sunt cea mai frumoasă și cea mai înaltă?
Și uite așa lalelele spuneau că vor să fie crini, margaretele plângeau, trandafirii amenințau că înțeapă, toate se rățoiau unele la altele și în toată grădina era o zarvă mare.
Bătrânelul, când intră în grădină nu-i veni să creadă ochilor, grădina era devastată, lipsită de culoare și de parfum. Florile erau triste și lipsite de putere. Ce se întâmplase? De atâta ceartă, zarvă și agitație, ele își scuturaseră toate petalele, și acum ședeau cu capul plecat neștiind ce să facă. Grădinarul se luă cu mâinile de cap, și intră în casă pentru a se gândi ce să facă cu florile.
Între timp florile începură din nou să vorbească între ele, dar de data aceasta fără să se mai certe.
Margareta zise:
– Niciuna dintre noi nu mai are petale. Acum toate suntem la fel.
Trandafira adaugă:
– Acum m-aș mândri să am petalele tale Margareta.
Albăstrelele se tânguiau: „Ne vrem petalele înapoi, ne vrem petalele înapoi!”
Crina spuse și ea:
– Eu fiind înaltă, vedeam ce frumos se îmbină toate tipurile de flori cu toate culorile lor.
Atunci își dădură toate seama: „Da, gradina noastră nu ar fi la fel de frumoasă dacă ar fi doar trandafiri, sau doar crini, nu ar fi la fel de frumoasă dacă ar fi doar flori roși sau doar flori albe. E mult mai frumoasă cu noi toate împreună. Dacă ar lipsi una dintre noi, grădina ar fi mai puțin frumoasă. Toate suntem frumoase!”
Grădinarul, iubindu-și mult florile se hotărî să facă tot ce poate pentru ca ele să își revină și să aibă din nou petale așa de frumoase. Așa că merse la ele, le udă, le puse îngrășământ, și tot așa în fiecare zi, până când, într-o zi, toate florile erau la fel de frumoase ca înainte. Trandafiri roșii, albăstrele, lalele roz și galbene, narcise, crini, margarete, toate alcătuiau o grădină minunată!
Și am încălecat pe-o șa și v-am arătat cum florile certărețe au învățat că fiecare este frumoasă și nu s-au mai certat niciodată, ci au rămas cele mai bune prietene!
Publicat de:
Mealha Cristina
Profesor înv. primar, la Liceul Tehnologic Transilvania, Deva.