O zi de neuitat

Într-o dimineață când soarele parcă a prins putere după un somn lung și adânc, m-am trezit mai voios ca niciodată, încercând să-mi pregătesc cât mai repede rucsacul pentru drumeția pe care aveam să o fac alături de câțiva prieteni: Andrei, Marius și bineînțeles, nelipsitul Azorel, cel mai isteț cățel.

Micul dejun l-am servit în grabă, parcă nici nu-mi trebuia să mănânc așa de nerăbdător eram. Mama mi-a pregătit cele necesare și, în sfârșit, gata de plecare. Când am ieșit afară , mirosul puternic al liliacului de curând înflorit în grădina noastră mi-a năpădit în năsucul fin și mititel. Razele strălucitoare ale soarelui înveleau blând coroana liliacului, scuturând din floricele albe roua dimineții.

Lătratul lui Azorel anunța sosirea la poartă a lui Marius și Andrei. Gălăgioși, ca de obicei, strigau și râdeau în hohote, ziceai că este o mulțime de copii pe stradă. Am salutat-o pe mama și am pornit noi, cei trei mușchetari, alături de viteazul Azorel. La marginea satului ne aștepta cu nerăbdare o pădure magică cu multe secrete gata să fie descoperite de noi. Am auzit multe povești de la bunici despre această pădure care este prietena tuturor sătenilor. Am aflat că ea adăpostește toate viețuitoarele, dar ceea ce mi-a stârnit curiozitatea este faptul că în pădure s-ar afla foarte multe broscuțe și când spun multe mă refer la sute, poate chiar mii, care odată cu sosirea primăverii o părăsesc pentru a ajunge la lacul primitor, înconjurat de mult stufăriș.

Nici nu am intrat bine în pădure și Azorel a început să se agite, răscolind cu botul frunzele așternute pe pământul ca o pătură groasă și călduroasă. Deodată, s-a auzit un orăcăit gros de broaște. Parcă era un semnal de alarmă care ne atenționa să nu mai înaintăm. Azorel a început să latre în direcția de unde se auzea. După ce l-am liniștit,  ne-am oprit și am așteptat puțin. După câteva clipe dintre frunzele uscate au ieșit cu îndrăzneală broscuțele. În fața lor se afla o broască mare, se pare că era șeful lor. În spatele lui erau încolonate una după alta încă vreo treizeci, am numărat eu. Uau! Ce interesant! Câtă ordine și ascultare! Toate își respectau locul, asemenea unor soldați care își urmează generalul. Au făcut o cărare lungă printre frunze. Stăteam și le priveam mirați, fără să ne clintim. Asistam la o paradă militară în care „soldații” disciplinați își urmau căpitanul. Din când în când, se auzea un strigăt al șefului, OAAAC, care anunța schimbarea direcției de mers sau era un semnal de oprire a coloanei. Încet, încet, au reușit să ajungă la marginea pădurii, unde aveau de traversat un drum circulat de mașini.

În acel moment m-am gândit că ar fi bine să le dăm o mână de ajutor. Ne-am așezat de o parte și de alta a drumului pentru a face un culoar pe unde să poate trece minunatele făpturi. Câteva mașini au oprit la semnalul nostru, neștiind ce se întâmplă. Curioși, șoferii au coborât din mașini și asistau mirați cu telefoanele în mâini, filmând traseul broscuțelor.

Aceste mici viețuitoare au dat dovadă de mult curaj în traseul lor, iar nouă ne-au acordat încrederea pe care animalele cu greu o fac în fața oamenilor. Probabil au simțit că suntem buni și prietenoși și că nu vrem să le facem rău, doar să le ajutăm. În timp ce traversau drumul, broscuțele au  început să cânte care mai de care, în semn de mulțumire pentru ajutorul dat, dar și pentru că au ajuns cu bine la lacul în care razele soarelui se oglindeau strălucind cu putere.

Au urmat salturi după salturi în apă și .....  ce să vezi? Generalul a așteptat până ce ultima broscuță a sărit în lac, asigurându-se că toți soldații săi au ajuns cu bine la destinație. Apoi, și-a întors capul spre noi, ne-a salutat și a făcut un salt asemenea unui campion la sărituri în apă.

Această drumeție a rămas în amintirea mea multă vreme, am povestit tuturor prietenilor  ceea ce am trăit în acea zi de neuitat alături de prietenii mei.