Importanța educației în familie

Educația are drept scop să dea sufletului și corpului întreaga frumusețe și perfecțiune de care sunt susceptibile. (Platon)

Expresia cei șapte ani de acasă este folosită în ultimul rând în sens negativ. Deci, contează sau nu educația primită de copil de către familie?

Fiecare copil este unic, motiv pentru care, educația unui copil va avea la bază un echilibru între regulile stabilite de părinți și personalitatea celui mic. Familia va impune reguli realiste și va explica ce consecințe vor apărea atunci când nu sunt respectate. Este prima școală a copilului, părinții fiind profesorii care conturează personalitatea copilului, care contribuie la dezvoltarea din punct de vedere fizic, intelectual, emoțional, moral.

Într-un mediu bun educativ, copilul învață să se cunoască, învață cum să simtă față de ceea ce se întâmplă și cum reacționează ceilalți la sentimentele lui. Există studii care demonstrează că felul în care se comportă părinții, fie că este vorba de disciplină aspră sau de reacții empatice, are consecințe profunde și de durată pentru viața emoțională a copilului. În mijlocul familiei copilul își construiește scara de valori și îți formează cele mai importante deprinderi de comportament: respect, cinste, ordine.

Familia stabilește regimul de viață al copilului care sa-i asigure o dezvoltare optimă. Din punct de vedere motric și al coordonării mișcărilor, familia va urmări dezvoltarea acestor capacități cu rol în procesele de învățare, adaptare.

Din punct de vedere intelectual, familia are un rol important , motiv pentru care va urmări dezvoltarea acestor procese și anume să-i îndrume spre cărțile și informațiile potrivite, să-i învețe să caute soluții, să încurajeze creativitatea.

Pentru dezvoltarea inteligenței emoționale , familia constituie, de asemenea, prima școală. Disponibilitatea unui copil față de școală depinde de capacitatea de a ști cum să învețe, iar acest lucru are legătură cu inteligența emoțională ai căror factori reprezentativi sunt încrederea, autocontrolul, capacitatea de a comunica, curiozitatea, cooperarea.

În viziunea lui Daniel Goleman, autorul cărții „Inteligența emoțională”, cele mai inadecvate tipare emoționale pe care le utilizează unii părinți și chiar unii dascăli sunt: ignorarea sentimentelor, indulgența exagerată , manifestarea disprețului. Părinții ar trebui să le spună copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept în comportamente și ar trebui să constituie modele de urmat. Unui copil fără educație morală-caracterială corectă îi va fi foarte greu să ajungă să discerne, să se adapteze la diverse situații de viață.

Deci, expresia „cei șapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, cu toții credem că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult.

Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul, comportamentul în public, tact și toleranță, comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoașterea greșelilor.

Bineînțeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul unor ani de experiențe, cu încercări, eșecuri și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar și că toate lecțiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil, perseverența. Și exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susținute nu vor întârzia să dea roadele mult așteptate.

Grădinița, școala sau oricare altă Instituție nu va putea niciodată substitui valoarea celor 7 ani de acasă, acestea doar o pot perpetua.

În concluzie, cuvântul cheie după care trebuie să se ghideze orice familie în educație este echilibrul.

Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor. (A.S. Makarenko)