Marele psiholog american J. S. Bruner admite ideea existenței în individ a unei inclinații către învățare prin exerciții și dezvoltării individului prin învățare. Susține ideea că inteligența și gândirea se învață. Reluând problema unui învățământ bazat pe interesele naturale ale copilului, a învățământului spontan, Bruner afirmă că „astăzi nu ne mai putem mulțumi să ne adaptăm intereselor și capacităților copilului”.
Pentru a forma asemenea aptitudini prin învățare, este necesară mai mult decât simpla expunere a ideilor fundamentale. Un element important în acest scop îl constituie „emoția pe care o încercăm atunci când descoperim ceva nou”.
Învățarea are ca scop să-l facă pe copil „să ia parte la procesul de creare a cunoștințelor” și că „cunoașterea este un proces și un produs”. Pentru a lămuri acest lucru trebuie să amintim o altă idee de bază. Concepția lui Bruner, aceea că „oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare, i se poate preda cu succes orice obiect de învățământ într-o formă intelectuală adecvată”.
Condiția menționată mai sus este cheia problemei. Neîndeplinirea ei face imposibilă aplicarea principiului: optimizarea învățării este strâns dependentă de proiectarea științifică a metodelor și mijloacelor de predare. Se susține, totodată, că ajustarea adaptativă a omului la lumea externă, este greu de înțeles, dacă omul nu poate să răspundă precis la aspectele spațiale, în cele două variante perceptive: percepția bidimensională (plană) și percepția tridimensională (în relief).
Percepția bidimensională rezidă în localizarea obiectelor, coordonatele sus, jos, la stânga, la dreapta, după acestea definindu-se orientarea în spațiu, fenomenele și configurațiile plane.
Percepția tridimensională se referă la localizarea și cuprinderea perceptivă a obiectelor după distanță (aproape, departe), în profunzime și în înălțime definindu-se, astfel, volumul corpurilor și distanța dintre obiecte. În ambele moduri de percepere, se include și operațiile gândirii și formarea reprezentărilor și noțiunilor geografice.
Totodată, principiul geografic „de la apropiat și cunoscut” la „îndepărtat și necunoscut” își dovedește valabilitatea în mod pregnant în formarea reprezentărilor și noțiunilor geografice. În procesul înțelegerii, cu ajutorul inducției și al deducției se fac treceri de la particular la general, de la noțiuni mai puțin generale la noțiuni mai generale și invers.
Ca să înțelegem esența fenomenelor geografice, elevii trebuie să cunoască elementele din alfabetul specific și anume noțiuni de orientare (orizont, puncte cardinale), plan, semn convenționale, hartă, forme de relief, climă, apă curgătoare și apă stătătoare.
În momentul în care școlarul mic începe să-și însușească primele noțiuni sistematice de geografie, el nu au gândirea pe deplin formată, experiența lui în domeniul spațiului este săracă și ca atare reprezentările lui spațiale prezintă deficiențe. Ținând cont că la această vârstă gândirea are un caracter concret, cum începe cu deprinderea acelor note caracteristice ale noțiunilor, al căror suport direct îl găsim în natură.
Pentru a trece de la activitatea de joc la cea de învățare, de la ușor la greu, de la simplu la complex, învățătorul are un rol primordial, asigurând o trecere treptată fără dificultăți. Pe măsură ce copilul reușește să se acomodeze din ce în ce mai bine la noua situație, între el și învățător se creează relații afective care au aspecte pozitive, punându-și amprenta asupra formării personalității elevului.
Spiritual de observație este slab dezvoltat la această vârstă, iar menirea învățătorului este să-i conducă și să-i îndrume sistematic pe elevi.
Publicat de:
Farcaș Violeta
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „George Coșbuc”, Târgu Mureș.