Necesitatea raportării educației parentale la vârsta copilului

Trăim într-o societate în care apar diverse schimbări care se produc în mod accelerat, îndeosebi când vine vorba de educarea copilului. De la tehnologie care oferă educabilului un alt profil - mai curios, dar și mai puțin doritor să se conformeze regulilor, noi, ca și cadre didactice ne „confruntăm” totodată, cu o altă tipologie de părinți, mai concret cu „partenerii de acasă” pentru educația în mediul instituțional.

Astfel, există două direcții de focusare a părinților asupra modului în care aceștia văd astăzi educația. Pe de o parte, sunt cei care impun prea multe reguli în educarea copilului pentru ca acesta să devină cel mai bun și să se poată lăuda cu el. În această tipologie intră și părinții care vin cu mai multe pretenții de la copiii lor și cu mai puțin timp pentru a le pune în practică, părinți care se grăbesc, părinți care doresc rezultate rapide, de multe ori devenind tentați să își îndeplinească propriile visuri prin copii. Pe de altă parte, se află părinții care nu mai impun reguli sau suficiente reguli în educarea copilului, dintr-un motiv sau altul.

Cum orice demers educativ autentic se realizează în urma întâlnirii paideice între copil și adult, copilul are nevoie de un punct de referință pentru a evolua, are nevoie de un model care să-l îndrepte în direcția potrivită pentru a deveni cea mai bună variantă a sa. Și deși influențele pe care le exercită părintele asupra copilului sunt pozitive de fiecare dată, acestea nu duc neapărat la efectul scontat. Orice acțiune a adultului care are un impact asupra copilului nu este lipsită de o rezonanță psihică în individualitatea sa, aceasta persistând în timp și condiționând alte manifestări care se pot observa cu ușurință la copil. Mai concret, având prejudecăți ori o mentalitate învechită, având idei greșite asupra modernismului, erorile „educaționale” ale adultului pot fi constatate și în mediul instituțional - grădinița/școala, prin multiple dificultăți de adaptare socială la un mediu schimbător, de la timiditate, la conflicte cu cei din jur, insatisfacții pe diferite planuri, până la situații de eșec școlar, social și multe altele.

Laura Markham (2015, p. 33) a evidențiat în lucrarea sa, că în locul pedepsei, empatia, îndrumarea cu blândețe împreună cu stabilirea limitelor comportamentale constituie cea mai bună soluție în abordarea educației parentale. Pe de altă parte, Papalia, Olds și Feldman (2010, p. 281) nu anulează ineficiența pedepsei, afirmând că „atât întărirea pozitivă, cât și pedeapsa administrate cu prudență pot fi instrumente potrivite de disciplină in contextul unei relații pozitive între părinte și copil”.

Totuși, nu orice sfat dintr-o anumită sursă poate fi benefic pentru dezvoltarea copilului, deoarece după cum menționa A. Kohn (2013), fiecare sfat, fiecare informație va trebui să fie aplicată diferit, în funcție de vârsta copilului. Deoarece strategiile, tehnicile necesită schimbare pe măsură ce copiii trec la altă etapă de vârstă. O dată cu creșterea copilului intervin alte nevoi ce trebuie satisfăcute pentru ca aceștia să se dezvolte echilibrat. Pentru a înțelege punctul său de vedere, același autor ilustrează un exemplu relevant în acest sens, utilizând aceeași strategie educativă la copii cu vârste diferite: „Când un bebeluș începe să plângă fiindcă i-ați luat un obiect nepotrivit cu care se juca, puteți să-i atrageți atenția și să-i oferiți un alt joc sau o altă jucărie. Dar distragerea atenției este ineficientă și chiar jignește când se aplică unui copil mai mare”.

Pe măsură ce copilul crește, nevoile pur fizice sunt înlocuite cu nevoia de interacțiune pozitivă, iar o dată cu creșterea copilului, se dezvoltă și limbajul acestuia și astfel, ajungem la etapa în care contează și ce spun părinții, nu doar modul în care acționează. Conform lui Savatie Baștovoi, cea mai profundă nevoie a copilului este aceea de a fi într-o comuniune de iubire. În plus, autorul subliniază importanța inițierii în „tainele” părintelui: „cu cât părintele se descoperă mai complex, cu atât copilul este mai fericit”, deoarece consideră că acesta reprezintă tocmai „temeiul” educației parentale - copilul descoperind părintele prin tot ceea ce este: prin iubire, cunoaștere și îndemânare. Altfel spus, Baștovoi concluzionează că „nevoia de bază a copilului este aceea de a fi precum părintele său”.

Ancorat în prezent, întrezărind viitorul și sondând dimensiunile posibile ale personalității, venind în întâmpinarea nevoilor copilului raportate la nivelul de vârstă, este necesar ca părintele să aibă nu doar o grijă firească față de copil, ci și o ascuțire a simțurilor, o sensibilitate pe care niciun set de soluții nu le poate înlocui, apelând mai mult la rațiune în locul instinctelor. În consecință, părintele este responsabil pentru satisfacerea nevoilor copilului, fiind cel care educă, îndeamnă, corectează, perfecționează și evaluează neîncetat procesul formării și desfășurării calităților necesare omului de mâine.

 

Bibliografie:
Baștovoi, Ș. (2017). Antiparenting: sensul pierdut al paternității. București: Cathisma;
Kohn, A. (2013). Parenting necondiționat. București: Multi Media Est Publishing;
Markham, L. (2015). Părinți liniștiți, copii fericiți. București: Multi Media Est Publishing;
Papalia, D. E. & Olds, S. W. & Feldman R. D. (2010). Dezvoltarea umană. București: Editura Trei.