Formarea continuă a profesorului în tandem cu evoluția generațiilor

Profesorul este fără excepție una dintre pietrele de temelie ale fiecărui individ, astfel încât indiferent de materia pe care o predă acesta își lasă amprenta asupra elevului nu doar prin actul efectiv educațional, ci și prin oportunitatea oferită spre identificarea sau neidentificarea asocierii elevului cu materia studiată și domeniul de care aceasta aparține.

Formarea profesorului nu se rezumă nici pe departe la studiile pe care acesta le parcurge în vederea absolvirii ce îi permite ulterior realizarea exercițiului profesional, ea constând mai degrabă într-un cumul de aspecte ce se cunună rezultând produsul finit al unui mentor reprezentativ al ariei pentru care se dedică.

În acest sens, profesorul se formează și se definește în mod excepțional abia la începutul practicilor celor pe care le-a studiat, în interacțiunea cu clasa, cu mediul de învățământ, cu simțul conducerii frâielor actului didactic, el simțind cu adevărat care anume sunt direcțiile pe care trebuie să le aprofundeze și să le dezvolte și care sunt cele pe care le stăpânește într-atât încât să dezvolte competențele celor cărora se adresează.

Fiecare zi reprezintă o nouă provocare, individul de la cele mai fragede vârste pășind spre câștigul roadelor învățării în conformitate cu cele pe care le explorează, evoluția fiind prezentă în ansamblul tuturor elementelor ce ne înconjoară, succesul neputând fi apanajul stagnării, ba chiar un element obligatoriu susceptibil de a păși în mod simultan spre evitarea pierderii abilităților deținute și, mai ales, spre refuzul categoric al lipsei de acțiune în vederea reactualizării permanente și chiar a învățării continue.

Rolul profesorului nu poate consta în simplul transfer al informațiilor pe care le deține inclusiv și fără echivoc în programa prevăzută și aprobată conformă materiei sale, ci și în găsirea unor multiple metode de predare și evaluare care să genereze nașterea curiozității și motivațiilor elevilor spre refuzul rutinei cotidiene și încurajând universalitatea domeniului educației.

Evoluția generațiilor descrie schimbarea, permanența identificării unor noi cotloane ale vieții, a domeniilor cu care interacționăm, învățarea venind în urma tuturor acestor schimbări spre semnalarea necesității inovației care, fără dubiu, presupune interesul neîncetat al profesorului spre captarea atenției elevilor săi urmărind eficiența din cel puțin două perspective, și anume: timpul și competența.

Pluralitatea metodelor de predare nu va fi niciodată suficientă adevăraților artizani ai educației, obișnuința predării fiindu-le incomodă, iar ei aflându-se zi de zi sub semnul manifestării interesului față de deprinderea unor noi aptitudini care ulterior să-i poată îmbunătăți actul educațional și care să-l propulseze în rândul celor ce-și exercită profesia și nu doar îi poartă numele.

Într-o altă ordine de idei, evoluția generațiilor a presupus și presupune în continuare schimbarea modalităților de comunicare adoptate, abordările elevilor fiind tot mai transparente, una dintre întrebările tot mai des întâlnite și ce survin din raportul elev-profesor rezumându-se la sensul cerințelor profesorilor față de elevi de a cunoaște integralitatea materiilor pe care le studiază. Indiferent de aparența intrigantă a acestor tipuri de întrebări, am putea considera pe cea exemplificată drept o resursă importantă din care am putea extrage nevoia ca profesorul să nu fie o simplă hologramă reprezentativă vocal a materiei sale, ci chiar un antreprenor care să identifice în folosul elevilor săi metode și tehnici de studiu pe care să le poată aplica în varii situații susținând așadar dezvoltarea minții și atractivitatea față de activitatea învățării.

Așadar, formarea continuă a profesorului în tandem cu evoluția generațiilor este cu siguranță dovada vie a faptului că succesul oricărui raport este rezultatul conlucrărilor unde funcționalitatea reprezintă principiul de bază, iar spiritul de concurență, intriga tuturor acțiunilor.