Socializarea se bazează pe fenomenele de instruire și de educație pentru a modela ființa umană ca să corespundă solicitărilor sociale. Începând cu însușirea limbajului colectivității în care s-a născut și continuând cu asimilarea tradițiilor, credințelor, a modului de gândire și de acțiune, persoana se afirmă potrivit specificului său uman și a culturii moștenite.
Procesul instructiv-educativ este unul progresiv în cadrul căruia copilul pătrunde în tainele cunoașterii și ale acțiunii umane, fiind sub controlul cadrului didactic. În opinia lui Stănciulescu, procesul de învățământ este o acțiune de modelare a personalității copilului. Educația este un proces de socializare, care ajută la formarea ființei umane în raport cu anumite norme sociale. Între cele două, educație și socializare, prin procesul instructiv-educativ există o relație de interdependență. Socializarea nu se poate realiza numai prin familie și alte instituții, este nevoie de un cadru organizat.
Prin educație se transmit nu doar cunoștințele de care are nevoie individul pentru a-și dobândi cele necesare subzistentei sale, ci și elementele comportamentului social. Prin educație se urmărește ca fiecare membru al societății să interiorizeze și să accepte normele și valorile dominante ale respectivei societăți, obiectiv comun până la un anumit punct cu cel al socializării.
Educația este o modalitate de modelare a persoanei pentru a putea integra în societate prin asimilarea normelor, comportamentelor, valorilor, rolurilor. Primul contact al formării educaționale a copilului îl reprezintă intrarea în colectivitate, apoi continuându-se cu celelalte cicluri ale învățământului. Ea are un rol dublu: integrator (introduce în societate persoana) și formator (îl învață să-și însușească anumite conduite). De aceea educația a devenit imperios necesară traiului în colectivitate, cu toate că diminuează deosebirile individuale, nu afectează unicității fiecărei ființe. Astfel cele două, socializarea și educația, se împletesc de minune.
Putem spune că scopul socializării (integrarea în colectivitate a individului) este atins prin educație. Dacă educația este eficace și persoana se va integra mai bine în universul valoric al spațiului social în care trăiește. În cazul în care ea nu se realizează cum trebuie, nu este eficace, este artificială, poate genera dificultăți de adaptare și integrare socială, insatisfacție. Socializare indivizilor vizează mai mult formarea și dezvoltarea conștiinței și activităților participative la viața grupurilor umane. Sunt dezvoltate abilități precum: flexibilitatea, fluența, coerența în organizarea ideilor și a acțiunilor sale, ușurință în adaptarea la o nouă situație.
Este foarte important ca să înțelegem fundamentele socializării să cunoaștem bine scopurile, obiectivele pe care și le dorește societatea respectivă să le realizeze prin indivizi. Vintaru consideră că printre obiectivele socializării se regăsesc: pregătirea noilor generații de a acționa cu libertate și răspundere în cadrul grupului social, dezvoltarea aptitudinilor de participare la viața socială.
Un ansamblu de procese acționează asupra persoanei încă de la naștere prin socializare. Emil Păun consideră că socializarea este acea „parte a influenței a mediului care aduce individul la participare la viața socială , îl învață cum să se comporte conform normelor în vigoare, îl învață să înțeleagă cultura, îl face capabil să se întrețină și să îndeplinească anumite roluri sociale”, în timp ce educația este „formarea intenționată a personalității în cadrul raportului educativ dintre educator și educat, în conformitate cu idealul educativ acceptat”.
Individul are diferite șanse sociale în funcție de nivelul școlii absolvite și nivelul de trai realizat prin venit. Pentru a avea loc socializarea trebuie să se parcurgă unele etape: socializarea ca selecție și socializarea ca adaptare. În copilărie, individul este supus unor influențe psiho-sociale realizându-se o socializarea a instinctelor și o apropiere a valorilor sociale.
Prima, socializarea instinctelor, are la rândul ei două etape:
- în copilărie, modelarea instinctelor este făcută prin educație, dar acest lucru este impus de alte persoane;
- pe parcursul vieții, totul se realizează voluntar, conștient.
Cea de-a doua, asimilarea culturii, are două perioade: cea în familie și de integrare socio-culturală. Ca să se realizeze o socializare temeinică a noilor generații este necesar un sistem de învățământ deschis, posibilitate oferită pentru fiecare, în timpul școlarității să se orienteze către o profesie.
Pentru a-și asigura continuitatea, societatea este condiționată să transmită noilor generații cunoștințele, deprinderile, atitudinile și comportamentele necesare, adică să le educe. Procesul de educație se desfășoară inițial informal, în familie, ulterior formal, în instituții specializate ( grădinițe, școli, licee, facultăți și doctorate), în perspectiva unor obiective precise, pe baza unor programe și metode standardizate și cu ajutorul unui personal specializat. Dacă pedagogia are drept concept central educația, sociologia este interesată în mod explicit de socializare, de constituirea eului social, precipitat al conștiinței colective internalizat în structura de personalitate a individului.
Bibliografie:
Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Curriculum pentru învățământul preșcolar (3-6/7 ani), București;
Cemortan S., Dimensiuni psihopedagogice ale socializării copiilor de vârstă timpurie, Chișinău 2015;
Glava, A., Pocol, M., Tătaru, L.-L., Educația timpurie ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preșcolar, Editura Paralela 45, Pitești.
Publicat de:
Sloată Dumitra-Daniela
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița PP Nr.47, Brăila.