Luna mai a fost o perioada grea pentru mine… Am adus pe lume un puiuț blând, cu blănița moale, cu botic cald și mâncăcios, frumos și tare, tare drăgălaș. Însă dacă până atunci Cartierul era pentru mine un mare loc de joacă, acum mi-am dat seama ca adăpostul meu, cutia de carton în care dormeam, nu era un loc sigur, în care puiul meu să fie protejat de pericole.
Gândind astfel, în dimineața zilei magice de 1 iunie mi-am luat puiul în brațe (în dinți, de fapt) și am căutat o ușă la care să ne adăpostim. Cartierul are multe viluțe, cu multe uși, după care locuiesc familii cu copii care sigur iubesc animăluțele de companie. Știam că toți copiii mici mă cunosc din curte, pentru că de multe ori mi-au dat de mâncare și m-au mângâiat. Însă nici unul nu m-a luat niciodată în căsuța lui, să spună că și-a găsit animalul de companie. Cu inima plină de speranță am poposit la o ușă maro, în fața căreia se afla un covoraș moale, pe care am văzut desenate câteva pasări colorate. Dinăuntru se auzeau glasuri și o melodie suavă. Brusc, ușa s-a deschis și un adolescent, înalt, frumos, cu privirea blândă s-a aplecat și ne-a analizat cu atenție, fără să spună nimic. S-a uitat la noi, a zâmbit și a intrat înapoi, pentru câteva secunde, revenind împreună cu o fată frumoasă, adolescentă și ea, cu privirea la fel de blândă.
– Uite, Sophie, zise băiatul, Moș Crăciun ne-a trimis cadoul, în sfârșit, după cinci ani de așteptare!
– Da, Roby, așa este... sau poate este cadoul nostru de 1 iunie!!! zise sora lui, entuziasmată.
Fără să stea pe gânduri, ne-au adus acolo, la ușă un bol cu apă și unul cu lapte. M-am bucurat mult, mult, de primirea călduroasă. Nu toți adolescenții sunt drăguți cu animalele, dar aceștia aveau ceva special. Parcă ne așteptau, cumva. După o vreme au ieșit și părinții să ne vadă. Mami era drăguță, iar tati era impunător. Ne-au lăsat să intrăm în casă, ne priveau curioși, cu priviri calme, iubitoare. Pe puiul meu l-au botezat Missa, fiind convinși că este fetiță! Erau atât de drăguți! Ne-au creat un culcuș pe terasa lor iar mie mi-au cumpărat mâncare bună, specială pentru pisicuțe.
Zilele treceau, iar noi ne acomodam din ce în ce mai bine cu noua noastră casă. Mami și tati veneau pe terasă când se întorceau de la serviciu și petreceau minute bune uitându-ne la noi cum ne jucam și cum îmi învățam puiul să sară, să vâneze fluturi, să se urce pe scăunele, să miaune. Eu puteam să sar de pe terasă afară, în curte și să mă joc în continuare cu copiii mici din Cartier. Însă mereu mă întorceam la puiul meu pentru a-l hrăni și pentru a-i mai arăta trucuri de pisoi. Îl strigam și eu Missa, deși știam că este băiețel. Puiul meu creștea frumos, învăța tot ce îi arătam, iar Sophie, Roby, mami și tati se purtau frumos cu noi și ne iubeau.
Într-o zi am făcut o vizită la medicul veterinar, care ne-a cântărit, ne-a trecut într-un carnețel numele și le-e explicat lui mami și lui tati cum să ne îngrijească. Aveam și eu un nume: Lyly!!!! Ce frumos!!!! Iar puiul meu, în sfârșit avea nume de băiețel: Mișu!!! Aveam o familie!!!!
Suntem și acum, după nouă luni, în această familie frumoasă, suntem două pisicuțe iubite și la rândul nostru oferim iubire. Am fost încrezătoare că voi găsi o casă cu oameni iubitori și am reușit!
Publicat de:
Durlan Violeta-Magdalena
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”, Bacău.