Prietenia

Într-o zi de primăvară, când firul ierbii abia își scoase capul la lumină, iar soarele își aruncă pentru prima dată razele pline de căldură, se ivi dintr-o bucată de coajă de lemn o gingașă buburuză.

– Ce mult am dormit de data aceasta! Parcă ar fi trecut un întreg an! Oare ce au făcut suratele mele în tot acest timp?

Dezmorțindu-și aripile, Buburuza cea abia trezită la viață simți vântul primăvăratic cum o îndeamnă să pornească în căutarea prietenelor sale cu care s-a jucat înainte să vină iarna cea geroasă, care a obligat toate gâzele să renunțe la activitățile lor.

– Aaaa! Era să uit! strigă Buburuza. Oare unde s-a adăpostit prietena mea, Albinuța?

Cu supărare în glas, Buburuza continuă:

– Îmi amintesc că exact în ziua în care s-a lăsat pentru prima dată ceața, m-am certat cu prietena mea Albinuța pentru o sămânță de floarea-soarelui care căzuse chiar lângă noi. Așa îmi pare de rău că am lăsat o simplă ceartă să strice prietenia noastră!

Deodată, Buburuza își ridică privirea din pământ și se repezi la scorbura care adăpostea sămânța de floarea-soarelui și, hotărâtă să-și îndrepte greșeala, porni la drum în căutarea prietenei sale.

– Îmi voi căuta prietena mea, chiar dacă ar fi să merg până la capătul pământului și îmi voi cere iertare pentru că am lăsat lăcomia să distrugă vechea noastră prietenie, zise Buburuza în timp ce în ochi îi apăruseră două broboade de apă, semn că regreta amarnic decizia pe care a luat-o în trecut.

Buburuza își adună câteva fire de iarbă din care împleti un coș în care puse cu mare grijă sămânța de floarea-soarelui pe care voia să o dea Albinuței. Apoi, ștergându-și lacrimile din ochi, porni în căutarea Albinuței.

Ajungând în dreptul adăpostului Albinuței, Buburuza hotărî să intre la prietena ei și să-și ceară iertare pentru nedreptatea pe care i-o făcuse cu un an înainte. Totuși, remușcările o invadau tot mai mult și se învârti de doua ori în jurul casei Albinuței și își tot pregătea replica pentru atunci când aceasta va apărea în pragul ușii. Parcă timpul trecea așa de greu, iar Buburuza nu se putea hotărî cum să o întâmpine. Ajunsă din nou în fața ușii, își luă inima în dinți și începu să bată cu sfială în ușă de trei ori: cioc! cioc! cioc…apoi, punând mâna pe coșul în care adăpostea sămânța de floarea-soarelui se întoarse cu spatele la ușă și trase adânc aer în piept. Așa de tare bătea inima Buburuzei... Deodată, ușa scârțâi prelung și Buburuza își dădu seama că Albinuța i-a deschis. Fără a mai aștepta nici o vorbă din partea prietenei sale, Buburuza începu:

– Îmi pare așa de rău pentru fapta mea neisprăvită! Ar fi trebuit să-mi dau seama că prietenia este mult mai valoroasă decât lăcomia, spuse Buburuza în timp ce șiroaie de lacrimi îi acoperiră fața, semn că regretul ei venea din profunzimea inimii.

Buburuza nu primi nici un răspuns și se hotărî să se întoarcă, fie ce-o fi, cu fața la prietena ei, Albinuța pe care o supărase atât de rău și să-și ceară iertare încă o dată înfruntând privirea celei care îi fusese cândva sprijin și ajutor în toate. Dar, spre surprinderea ei, când se întoarse, Buburuza nu zări decât o libelulă cu niște ochelari ca doua borcane. Se șterse repede de lacrimile care o împiedicau să vadă clar și , bâlbâindu-se, încercă să rectifice vorbele spuse mai înainte care o puseseră într-o situație neplăcută.

Libelula se apropie de Buburuză și cu un glas blând îi spuse:

– Nu trebuie să-ți fie rușine pentru vorbele spuse de mai devreme. Am simțit că ești o prietenă adevărată și că scuzele tale au venit din inimă, de aceea , sunt sigură că prietena ta, Albinuța te va ierta indiferent de greșeala pe care ai săvârșit-o față de ea.

– Dar unde este prietena mea Albinuța? Aici era adăpostul ei, zise Buburuza dregându-și glasul.

– Prietena ta Albinuța s-a trezit acum două zile și a hotărât să părăsească această locuință și să meargă în căutarea suratelor ei, spuse Libelula cu regret.

– Încotro a mers? Unde aș putea să o găsesc? A spus ceva de direcția în care va merge? întrebă Buburuza cu glas deznădăjduit.

– Îmi pare așa de rău că nu am întrebat-o! Dar haide înăuntru și te odihnește puțin, iar apoi, cu forțe proaspete, vei porni în căutarea prietenei tale. Sunt sigură că n-a ajuns ea așa de departe, spuse Libelula.

– Nu...! Nu pot să pierd nici un minut! Trebuie să o găsesc cât mai repede și să-i spun că regret că m-am lăsat condusă de lăcomie și că n-am știut să prețuiesc prietenia noastră mai presus de orice! Acum știu, nimic nu este mai de preț decât prietenia. Fără prietenia Albinuței nu voi putea fi niciodată fericită…niciodată nu voi mai putea zbura așa cum o făceam împreună cu ea…niciodată nu voi mai putea zâmbi…of! cum am putut să renunț la buna mea prietenă în schimbul unei semințe care nu-mi folosește la nimic. La revedere, doamnă Libelulă! Mulțumesc pentru ajutor, zise Buburuza cu lacrimi în ochi.

– La revedere, draga mea Buburuză! Vei vedea că o vei găsi pe prietena ta pentru că ai învățat să prețuiești prietenia. Acum știi adevărata valoare a ei și nu o vei mai pierde așa ușor.

Buburuza porni la drum în căutarea prieteniei pierdute. Cu cât realiza mai mult valoarea prieteniei, cu atât își simțea inima mai frântă pentru că știa că supărarea provocata prietenei era mai profundă decât crezuse inițial.

Trecu o săptămână de când Buburuza porni în căutarea Albinuței și nici urmă de ea. Întrebase pe toți pe care îi întâlnise în drumul ei de speciala prietenă, însă nimeni nu o putea ajuta. Timpul trecea repede, iar Buburuza nu-și găsea odihnă inimii sale.

După îndelungi căutări, doborâtă de istoveala drumului făcut, Buburuza se așeză în mijlocul unei câmpii abia arate și se hotărî să se odihnească puțin. Lacrimile din ochii Buburuzei se rostogoliră până peste sămânța de floarea-soarelui, care, căzută fiind din coșul uscat, se înfipse în pământul umed.

Buburuza adormi un somn profund, așa ca somnul din timpul iernii și se trezi abia peste o lună toropită fiind de căldura soarelui și de zumzetul unor albinuțe.

– Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat cu mine de am dormit așa de mult? întrebă buimăcită de căldură Buburuza.

Ridicând privirea, văzu în apropierea ei o plantă uriașă care se înălța falnic spre cerul albastru și avea în vârf o pălărie galbenă plină de semințe. Nu mică îi fu mirarea când zări în jurul pălăriei un roi de albine care adunau polenul.

Buburuzei îi veni o idee. Vorbi cu șefa albinuțelor despre prietena ei și-i povesti toata întâmplarea cu sămânța de floarea-soarelui. Albinuța-șefă, fiind înduioșată de suferința Buburuzei și de dragostea pe care o simțea pentru prietena ei, se hotărî să o ducă la stupul lor unde ar fi putut să o găsească pe Albinuță.

– Haide cu noi! Am umplut toate gălețile cu polen și acum ne îndreptăm spre stup! Datorită dragostei tale pentru prietena ta albinuța am putut să adunam astăzi mai mult polen ca-n alte dăți. Zboară alături de noi, Buburuzo, și te vom duce la stupul nostru! strigă albinuța-șefă.

– Da! Așa am să fac! Trebuie neapărat să o găsesc pe prietena mea și să-mi cer iertare!

Ajungând la stup, Buburuza strigă cât putu de tare:

– Albinuțooooooo, ești aici? Sunt eu prietena ta Buburuza! Te rog să mă ierți că am fost nesăbuită și am lăsat lăcomia să strice prietenia noastră! Te rog să-mi răspunzi, Albinuțo! Te caut de la începutul primăverii…și-mi pare așa de rău…

Buburuza își plecă ochii în pământ și începu să plângă, crezând că și ultima speranță i s-a năruit. Dar, deodată, simți cum lângă ea se apropie cineva. Având privirea în pământ, vedea doar umbra, însă inima începu să-i bată așa de tare simțind că ceva minunat era pe cale să se întâmple. Nu mai putea rata nici o secundă și își ridică ochii spre cea care se apropie de ea. Ochii Albinuței erau în lacrimi, auzise trista poveste a Buburuzei de la suratele ei care ajunseseră înainte.

Cele două prietene se îmbrățișară în aplauzele întregului stup, care asistase la cea mai mare dovadă de prietenie.

Din clipa aceea, cele două prietene, Buburuza și Albinuța au înțeles ce înseamnă adevărata prietenie și cât este de neprețuită și nu au mai lăsat nici lăcomia, nici altceva să intervină între ele.