Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Gaia, care iubea tare mult natura. Ei îi plăcea să-și petreacă timpul ascultând sunetul apei curgătoare, al vântului și cântecul păsărelelor din pădurea care se afla în apropierea casei sale. Chiar și copacii se aplecau să îi spună poveștile lor.
Într-o noapte, în timp ce Gaia visa, îi apăru în vis o femeie învăluită într-o aură strălucitoare. Femeia întinse mâna către fetiță:
- Gaia, spuse ea ușor, vino cu mine!
Vocea femeii îi părea tare cunoscută.
A sosit primăvara !
Afară, iarba a prins colț fraged și nou, soarele a deșteptat cu căldura și lumina lui pământul, iar mugurii au început a plesni sub mângâierea razelor jucăușe și încă plăpânde.
Primăvara dădea cerului zări senine, iar luncilor cântece măiestre.
Totul mă îndemna să ies afară, dar mai întâi trebuia să-mi termin temele.
Rătăcind printre livezile îmbrăcate în haine de sărbătoare am simțit vântul care adia molcom printre crengile înverzite. Privind spre cer am văzut norișori minunați , dar puțin negrișori parcă; pare-să voiau să-mi spună ceva. Era precum într-o poveste.
Partea I - CHIȚIBAUR
Când Chițibaur s-a născut, mama lui a simțit că fiul ei va fi predestinat să fie ”cineva”. Deși șoarecii de pădure se nasc fără păr și fără vedere, Chițibaur se putea lăuda din prima clipă de viață cu o blană mare și moale, de culoarea nisipului, ușor roșcată și cu ochi sclipind de inteligență. A venit pe lume ultimul dintre cei cinci pui, dar a cuprins în el toate calitățile pe care și le-ar fi dorit orice mamă de șoricei. Era singurul de pe o rază de cinci kilometri ai pădurii de foioase care poseda un guler galben, maiestuos, în jurul gâtului, o coadă stufoasă și lungă cât dimensiunea corpului, care număra nu mai puțin de o sută șaptezeci de inele solzoase, record printre rozătoare.
La o lună de viață, Chițibaur știa toate literele alfabetului și se deplasa cu o agilitate ieșită din comun. Recunoștea deja stejarii, fagii, platanii și frasinii, fiind cel mai eficient dintre toți în concursurile de colectare și stocare a semințelor. Era singurul care putea păcăli un melc să iasă din cochilie, cântându-i ”Melc, melc, codobelc”, pentru ca mai apoi să îl înhațe cu ghearele ascuțite. Atunci era ovaționat și toți șoarecii îl îndrăgeau și doreau să îi fie prieteni.
Toamna este anotimpul atâtor schimbări și modificări în natură dar și în viața copiilor deoarece se îndreaptă cu pași repezi spre un nou an școlar.
Toamna care se ivește pășind pe un covor de nuferi galbeni și străpunge sufletul soarelui cu o simplă privire blândă, care privește peste dealuri, văi și șesuri acoperă pământul cu podoabe bogate, oferă pretextul prin care copiii își clădesc o lume de basm, iar personajele sunt de fapt oamenii din jur, familia. Pentru oameni , toamna este anotimpul recoltei , al adunării roadelor. Pentru natură , toamna este o perioadă a însămânțării, a risipirii în cele patru vânturi.
Era odată o fată de împărat tare frumoasă și cochetă. Era atât de frumoasă și pricepută în meșteșugul hainelor, încât prietenele ei o pizmuiau îndârjite.
Într-o zi, frumoasa prințesă, pe nume Crizantema, s-a gândit să dea o petrecere la care să invite cele mai pricepute domnișoare în arta vestimentației. Însăși prințesa avea să-și creeze singură rochia de bal.
Toate prințesele s-au pus pe treabă. S-a dat poruncă să fie adusă țesătura de catifea în culorile toamnei, ață de mătase, dantele din cele mai scumpe și frumoase, perle și diamante.
În sfârșit, a sosit și ziua balului. Trompete răsunătoare vesteau deschiderea ceremoniei, prințesele se întreceau în frumusețea rochiilor de bal. Dar cea mai frumoasă era Crizantema. Rochia ei de catifea, în caldele armonii de toamnă, le umbrea pe celelalte. Chipul prințesei strălucea de bucurie căci era într-adevăr cea mai frumoasă.
Părinții și doamna educatoare mi-au spus că de la toamnă voi fi școlar. Mă gândesc de ceva timp la asta. Doresc așa de mult să aflu lucruri noi, să dezleg misterele literelor, cifrelor și a altor semne ciudate înșiruite în cărți, încât nu mai am răbdare.
De pe un raft, jucăria mea preferată, un ursuleț pe nume Martinel, mă privește cu simpatie. Tu ai o jucărie preferată? Care este? Într-un colț al camerei , ca de nicăieri apare un ghiozdan. O, ce frumos e! Ce o fi lumina ce se revarsă din el? Razele aurii inundă camera poleind toate obiectele din ea ,chiar și pe mine. Desigur aici se ascunde o comoară. Îl privesc pe Martinel care în noua lumină pare însuflețit. El mă încurajează.
– Deschide-l!
Sunt surprins. Martinel vorbește? Nu știam până astăzi…. Dar las enigma aceasta pentru a o rezolva mai târziu, deoarece lumina ce străbate prin încheieturile ghiozdanului mă fascinează și mă ademenește. Mă apropii de el cu o oarecare teamă și îl deschid… Obiectele încep să danseze în jurul meu, fiecare îmi spune ceva, se prezintă, se laudă. Se rotesc ca într-o horă: cărți, caiete mari și mici cu liniaturi ciudate, blocul de desen, multe creioane colorate, pensule, acuarele. Pe unele le recunosc, îmi sunt tovarăși în activitățile de la grădiniță.
– Eu sunt penarul, sunt cel mai important și cel mai bogat am o mulțime de lucruri așezate în suporți speciali pregătiți pentru ele. Uite la loc de cinste, strălucitor, stă stiloul.