Borcanul cu miere

Vlad este un băiețel cu o imaginație debordantă. Are 11 ani. Este un visător. Ar dori să devină astronaut când va crește, pentru a explora universul. Se gândește că va descoperi noi civilizații, noi culturi, alte forme de viață dincolo de planeta noastră. De aceea, studiază mereu, citește tot felul de reviste de specialitate. Câteodată, seara, nici somnul nu-l mai ia. Se gândește ce alte ființe sunt pe celelalte planete, cum se îmbracă, ce mănâncă, ce limbă vorbesc... Dar școala? Oare ce fel de școală au? Cum arată clădirea? Dar profesorii? Oare și copiii de pe alte planete studiază istoria, geografia, biologia?...

La școală, de multe ori în timpul orelor, se uită pe geam și visează că a ajuns pe Planeta Galbenă. Planeta Galbenă este un loc în care totul este galben, inclusiv ființele care locuiesc acolo. Banca lui este chiar lângă geam, motiv pentru care privirea lui este mai tot timpul îndreptată spre pomii din curtea școlii. Doamna profesoară de română îl vede mereu visător, cu privirea îndreptată spre geam, de parcă ar aștepta să vadă pe cineva sau ceva care să-l trezească la realitate. I-a atras atenția de mai multe ori despre acest lucru, chiar i-a atenționat și pe părinții săi, dar în zadar, copilul este visător!

Este seară. După ce și-a terminat de răsfoit revistele pe care le-a primit de la Matei, prietenul său, care este cu un an mai mare ca el și care dorește să se facă inginer constructor când va fi mare, se gândește să doarmă. Mâine are o zi grea. Are test la istorie și la biologie. Și-a învățat lecțiile, nu-și face probleme că nu se va descurca. Se ghemuiește în patul primitor și călduț și începe să se gândească la Planeta Galbenă. Oare acolo există mașini? Cu ce se deplasează la serviciu cei care locuiesc pe această planetă? Oare ce limbă vorbesc? Oare ce mănâncă? O sumedenie de întrebări îi vin în minte. Dar, încetul cu încetul, somnul cel plăcut îl cuprinde. Deodată, aude strigătul mamei:

– Vlad, haide la masă! Grăbește-te! Vei întârzia la școală!

Merge la baie, se spală pe față, se îmbracă rapid, se privește în treacăt în oglindă și fuge către bucătărie. Mama îl cercetează cu privirea, prefăcându-se supărată:

– Iar ai stat până târziu să citești revistele alea?
– Nu, le-am răsfoit numai puțin. Știi că îmi place să citesc seara, înainte de a dormi, spuse el zâmbind.
– Ești pregătit pentru testele de astăzi? îl întreabă mama, așezându-i în față farfuria cu pâine prăjită, borcanul cu miere și cana cu ceai.
– Da. M-am pregătit. Sper să iau note bune.

Apoi, mama se duce să se pregătească de serviciu.

Vlad mușcă cu plăcere din felia de pâine cu unt și miere galbenă, gustând din când în când ceaiul călduț. A mâncat o felie de pâine și pregătește o a doua felie. O unge cu unt și întinde mâna spre borcanul cu miere galbenă și transparentă. Bagă lingurița în borcan, dar observă că nu o mai poate scoate. Deodată, are impresia că nu-și mai simte corpul, toate comenzile creierului au luat-o razna. Nu mai poate gândi.

– Oare ce se întâmplă cu mine? Oare unde sunt? Nu văd nimic, sunt în întuneric.

Privirea sa cercetează întunericul. Departe, zărește o luminiță. Se îndreaptă spre ea. „Este un punct de reper”, se gândește el.

Cu cât se apropie mai mult de acea lumină, își dă seama că este o poartă. O poartă galbenă. Ajunge la poartă, pune mâna pe clanță, simte ceva lipicios pe mână. Hmmm! Pare că e miere.

„Oare ce se întâmplă?”, repetă obsesiv în gând. Deschide poarta și în fața lui se vede un oraș galben, cu mii de luminițe arzând.

– Cu ce gânduri pe la noi, străine? se auzi o voce în spatele lui.

Speriat, băiatul se întoarse. Era un fel de tigru îmbrăcat într-un costum galben, cu o pălărioară de paie pe cap. Privirea sa părea blândă, iar vocea îi suna ca și o melodie lentă care te liniștește.

– Euuuu, eu, nu știu ce caut aici. Nu știu unde mă aflu, nici cum am ajuns în acest loc, răspunse puțin jenat Vlad.
– Cum așa? Nu știi unde te afli? întrebă tigrul zâmbind. Observ că nu ești de pe aici.
– Nu sunt. Așa cum ți-am spus, nu îmi dau seama ce caut aici. Tot ce știu e că eram la masă și mâncam.
– A, probabil spui adevărul. Haide să facem cunoștință! Eu sunt Miericel, paznicul acestui oraș frumos. Ai ajuns în orașul Mierna. Aici totul este din miere.
– O, ce interesant! Eu sunt Vlad. Am 11 ani și locuiesc într-un orășel...Observ că vorbim aceeași limbă. Cum e posibil?
– Noi cunoaștem multe limbi. Aici toate vietățile și plantele vorbesc, chiar și lucrurile, spuse Miericel.
– Interesant!
– Să înțeleg că tu ești om și vii de pe planeta Pământ. Care este formula voastră de salut? întrebă Miericel
– Avem multe formule de salut: Bună ziua!, Bună! Salut!, Bună dimineața!, Bună seara!, totul e în funcție de momentul zilei.
– La noi e o singură formulă de salut: „Te salută cu plăcere tot ce e făcut din miere!” Așa ne salutăm noi.
– Wow! Ce frumos! Și are și rimă!
– Vino să-ți prezint orașul! îl invită Miericel.

Vlad nu se temea de tigrul care îi devenise prieten în câteva minute. Era curios să cunoască orașul de miere.

După câțiva pași rămase uimit. Totul era galben, frumos mirositor. Florile galbene dansau în horă, râdeau și îl priveau curioase. Din când în când, le auzea salutându-l: „Te salută cu plăcere tot ce e făcut din miere!”. Iar el, se înclina în fața lor respectuos, întorcându-le cu un zâmbet salutul:

– Bună dimineața! Sunteți foarte drăguțe! Iar ele râdeau, simțindu-se ca niște prințese alintate.

Aleile dintre case erau pline de copaci galbeni care cântau alături de flori, câteodată aplecându-și crengile pentru a le mângâia.

– Să știi că aici, la noi, copacii sunt paznicii florilor de miere. Nimeni nu are voie să le atingă sau să le rupă. Toți trăim în armonie. Avem grijă unii de alții și nu permitem nimănui să ne facă rău. Nu există minciună și răutate.
– Extraordinar! zise Vlad. Aș vrea să locuiesc aici.

Casele de miere nu erau înalte. Aveau gărdulețe și grădinițe de flori. Toate erau galbene.

– Casele sunt locuite de mierari, îi spuse tigrul.
– Cine sunt ei? întrebă curios băiatul.
– Mierarii seamănă cu mine. Noi semănăm cu tigrii, dar nu suntem ca și ei. Nu suntem violenți și respectăm orice vietate.
– Și ce mâncați voi?
– Toți care trăiesc aici beau apă. Ea este sursa de hrană. Știu că poate pentru tine sună ciudat, dar apa ne hrănește.
– Interesant! Dar școli aveți? întrebă Vlad.
– Bineînțeles! Toată lumea învață aici. Imediat va trebui să plec la școală.
– Și ce învățați acolo?
– La școală învățăm cum să ne comportăm civilizat, cum să ne respectăm, cum să vorbim frumos, cum să fim prieteni...
– Și noi învățăm la școala noastră aceste lucruri, spuse Vlad fericit.

Deodată simți o mână pe spatele lui. Se sperie. Întoarse privirea și o zări pe mama lui care îl certa blând:

– Vlad, dormi? Ce faci? Visezi? N-ai terminat încă de mâncat? Mă grăbesc la serviciu. Trebuie să plecăm...

Și copilul o privea mirat... Oare ce se întâmplase? Visase? Și dacă da, aștepta cu nerăbdare următorul vis.