O poveste cu visele lui Nică

A fost odată ca niciodată un băiețel poznaș pe nume Nică. Într-o dimineață acesta s-a trezit îngrozit de un vis, parcă scris de un proscris. În visul său vedea un zmeu răpindu-i armăsarul speriat și astfel el se îndreaptă spre grajd, dar calul nu era mai nicăieri. Supărat nevoie mare a căutat în toată grădina palatului ducându-se până în Piața Sfatului. Dar calul … ia-l de unde nu-i, căci niciodată nu-l găsea unde îl lăsa. Așa că a hotărât, a luat calul împăratului, merinde și o tolbă și a plecat în lumea mare gata să dea și-o „testare”, să găsească niște răspunsuri care i-ar aduce notă mare.

Deodată ajuns la o răscruce, și fără un drum planificat, tare rău s-a încurcat, așa că sta și cugeta încotro să o iau: la stânga este școala mare, cu mulți copii, o vrăjitoare …la dreapta era o pădure întunecată, cu lupul rău care pândea cumătra capră ce avea iezi fragezi. Dar instinctul îi spunea să meargă pe drumul cel mai urât și pietruit ca să devină „elev” călit și gata de orice provocare i-ar apărea în cale. Un munte i se arată în față și cred că vedea de la distanță, palatul magic, ferecat, cu un perete dărâmat. Alege să meargă după instinct, încearcă culorile să le distingă. Urca, urca și tot urca așa ca în povești, printre picturile lumești, până în vârful muntelui toți norii negri dispăruseră. O casă frumoasă și ferită de ochii omului, o casă unică și cochetă, la ușă agățată o baghetă, de odată o văzu pe Sfânta Vineri: o bătrână firavă și frumoasă, de a simțit că sunt în clasă. Și el a început să-i spună povestea sa : că trebuie să ducă la clasă, la ora de biologie, un animal de mare rasă. I-a spus că a pierdut și praful magic din pantofi și c-a venit pe jos și n-a adus nici calul cel frumos. Acesta, povestindu-i povestea, a fluierat odată și toate animalele s-au strâns roată. Sfânta Vineri întreabă animalele dacă văzuseră armăsarul, care se înrudea cu minotaurul. O vrabie cu glas de om-o pupăză ... a spus că l-a văzut în pom, pe lângă școala sa, dădea târcoale, cam năuc. Uitase că trebuia să meargă … la pregătire și își luase și un suc, cămașa plinăăăă de cireșe. După ce i-a dat binecuvântarea ei și o pungă de galbeni, plecă călare după vrabie. Acesta îi povesti cum calul să zburase și l-a prins…un zmeu feroce care ronțăia la cină vreo doi copii și pe-o vecină.

El locuia în lumea subterană… fix chiar sub școala sa cea năzdrăvană. Și tot mergând, și tot mergând, Nică ajunge la o groapă mare și adâncă, parcă o fântână în care se aruncase, mai demult spânul, prin care ajunsese în lumea subterană. Mulțumindu-i vrabiei, legă calul cu care venise de un copac, își iau inima-n dinți și se dădu de trei ori peste cap, se făcu un porumbel, să poată intra într-un castel. Dar iese zmeul furios cu-o falcă-n cer și vede că Nică era tare curajos și aruncă după el cu un buzdugan, el repede, pe după burlan , îl prinde de mâini și-l învârtește până ce oasele-i trosnesc.

Copiii prizonieri au aruncat spre el cu rigle, radiere, niște chei, atlase și vreo două manuale ca să-l înghețe, să-l adoarmă și să nu se scoale. I-au mai spus că acolo în subteran timpul trecea… trecea… și nu prea. Așa că au decis că vor rămâne acolo în castel să mai copilărească ei nițel, fără lecții, teme și ghiozdane, fără clasroom și mere ionatane, fără table interactive și dulci napolitane. Nică a luat armăsarul și le-a înmânat copiilor galbeni: de la Sfânta Vineri, sperând să-i regăsesc tot tineri. Și-a spus numele de trei ori și cât ai clipi a și ajuns lângă școala cu armăsarul său și cu calul împăratului.

Acesta, mândru Harap-Alb, se duce acum … pe jos, căci iată se sună de intrare și vrea să strige în gura mare ce aventură minunată o poți trăi odată în viață. În clasă, acesta a intrat, profesorii l-au lăudat, c-a fost voinic și curajos, c-a închis pe zmeu rău și fioros… și-o voce l-a trezit din somn: „Poftim la tablă, tinere domn”!

Și am încălecat pe o cariocă, povestea mea e mediocră și m-am suit pe-un măturoi că doar în basme sunt eroi.