Era o zi însorită. Stăteam liniștit, de vreo patru zile, pe dosul unei frunze suculente. Asta pentru că mama mea s-a îngrijit de mine să mă pună, împreună cu frățiorii mei, la adăpost de prădători și cu mâncarea la îndemână, pentru momentul în care voi fi pregătit să ies la lumina zilei. Voi deveni în curând un fluturaș minunat, multicolor, așa cum a fost și mămica mea. Noroc că oul galben, neted și mititel, cam de doi milimetri, în care mă aflu, are o mică crăpătură în formă de pâlnie, care permite să intre apa și aerul, căci altfel cred că aș pieri.
A mai trecut o zi, iar cojița oului care mă proteja a început să crape. Of, ce mai emoții! Voi zbura! Gata! Văd soarele! Însă iată că dau față în față cu un strop de rouă și mă zăresc ca într-o oglindă. Dar vai! Unde-mi sunt aripile? Trebuie să fie o greșeală! Sunt o omidă cât un bob de orez! Chiar atunci trecu pe lângă mine, într-un zbor lin și grațios, un fluturaș mov-pal, micuț, mult mai micuț decât mămica mea. Când mi-a ghicit nedumerirea, mi-a spus:
– Nu fi îngrijorată! Totul este în regulă. Vei deveni un fluture fabulos, dar pentru asta va trebui să ai răbdare, deoarece vei trece printr-o serie de modificări, care poartă denumirea de metamorfoză totală și care poate dura între 10-15 zile. Dar nu uita! Va trebui să te hrănești cu frunze și să te ferești de prădători. Muștele, viespii, păianjenii sau păsările nu-ți vor fi prieteni!
Acestea fiind spuse, delicata făptură își luă zborul spre o floare care îi zâmbea, oferindu-i o cupă de nectar. În secunda următoare am văzut că a ieșit din oușorul de lângă mine un frățior de-al meu, apoi altul și altul, la fel de nedumeriți ca și mine, dar pe care eu deja i-am putut liniști. Între timp am constatat că eram mulți, poate peste o sută și toți ronțăiam din frunza imensă, până când aceasta s-a rărit, ca o sită. Am trecut la altă frunză, pe dosul căreia am zărit niște oulețe texturate, puțin mai mari decât cel din care ieșisem eu, poate de trei milimetri, dar care aveau o culoare verde pal. Erau la fel de bine lipite de frunză cum am fost și noi, cu un fluid special care semăna cu cleiul. Mă întrebam dacă din acestea vor ieși fluturi mai mari sau mai mici, de noapte sau de zi...
Deodată am simțit că am mâncat prea mult. Parcă pielea a început să mă strângă. Nu am avut însă prea mult timp pentru a-mi analiza senzațiile, deoarece pielea mea cea incomodă a rămas în urmă, iar eu am renăscut, ca un copilaș care primește haine lejere, cu un număr mai mari, în schimbul celor care îi erau neconfortabile, pentru că i-au rămas mici.
Acest fenomen s-a repetat cam de patru-cinci ori, iar eu am devenit mare. Atunci am hotărât să trec pe dosul frunzei și să mă odihnesc puțin. Mi-am lipit acolo posteriorul și, stând cu capul în jos, m-am transformat în pupă sau crisalidă. Eram liniștit, chiar dacă simțeam că trupul meu trece printr-o schimbare drastică. Realizam că ,,prindeam aripi” la propriu și eram foarte fericit. Nu știam dacă voi trăi o săptămână sau un an, dacă voi rămâne alături de voi sau voi migra mii de kilometri, dar știam că voi deveni un fluture fabulos, care va ajuta albinuțele harnice să polenizeze cât mai multe flori. Aceasta era menirea mea! Am să încerc să devin o încântare pentru ochii obosiți ai oamenilor, pentru a le aduce culoare în suflete.
Nici nu mi-am dat seama cum a trecut așa timpul cu aceste gânduri, dar pe măsură ce mă trezeam din visare și dădeam să ies din starea de amorțeală, realizam că realmente am aripi. Visul meu a devenit realitate. Aripile mele străvezii erau însă destul de micuțe, moi și umede, parcă șifonate. Am încercat să le mișc și aveam senzația că se măresc. A sosit momentul. Eram gata de zbor. Din micuța omidă mă transformasem în fluture, o insectă delicată, cu cap, abdomen și torace de care sunt prinse patru aripioare superbe și șase piciorușe... ca orice insectă. Pe cap am două antene drepte, puțintel îngroșate la vârfuri, ceea ce înseamnă că eu sunt un fluture de zi, căci suratele mele de noapte au antenele diferite, unele zimțate, altele parcă ar avea pene. Aceste antene, chiar dacă par atât de firave, sunt deosebit de sensibile la miros și atingere, motiv pentru care îmi sunt de mare ajutor. Pe cap am niște ochișori deosebiți, care îmi oferă o vedere panoramică, dar chiar dacă detectez și lumina ultravioletă, cel mai bine văd culorile roșu, verde și galben. Ador florile care au aceste culori! Aripile mele chitinoase sunt susținute de niște vene tubulare și sunt acoperite cu un fel de solzișori care îmi dau culoare. În venele mele însă trece sânge rece, de aceea, vă rog să nu vă speriați dacă mă vedeți cam amorțit în zilele reci! Mai bine profitați de ocazie și faceți o ședință foto cu mine! Îmi place să zbor dimineața, după ce se evaporă roua de pe firele de iarbă și înainte de apusul soarelui. Am și un soi de organe auditive, situate la marginea dinspre vârful aripilor din față. Aceste ,,urechi” mă ajută să sesizez ultrasunete și așa pot să mă feresc de anumiți prădători. Cred că sunt o făptură desăvârșită, plină de magie.
În timp ce vă povesteam aceste secrete despre viața minunatelor făpturi care se numesc fluturi, o lalea pestriță, ocrotită de lege, îmi făcea semne discrete să mă apropii, ca să mă servească cu o cupă din nectarul ei dulce. Am și roșit de emoțiile primului meu zbor, dar știam că trebuie să o fac și, cu siguranță, voi reuși. Mi-am ridicat aripile, le-am apropiat și am început să mă înalț grațios, îndreptându-mă spre câmpul plin de flori. Miracolul s-a înfăptuit. Am devenit ceea ce eram sortit să devin, chiar dacă acest drum a fost puțin mai întortocheat la prima vedere.
Trebuie să recunosc, că mă simt o insectă norocoasă, pentru că toată lumea mă adoră de milioane de ani. Am fost sursă de inspirație pentru opere de artă, poezii, cântece și fotografii, iar albinele și oamenii au fost recunoscători pentru ajutorul oferit la polenizarea florilor. Sunt mândru de realizările mele. Totuși...parcă simt că ceva îmi scapă și nu știu exact ce. Am senzația, că mai am ceva important de făcut. Sunt un fluture adult și nu știu exact cât mai de trăit...Da! Asta era! Trebuie să caut o frunză mare, sănătoasă, la adăpost de privirile trecătorilor.
Vă las pe voi, dragi copii, să ghiciți cum se termină povestea mea.
Publicat de:
Szoke Edith
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Lunca, Reghin.