Era odată un băiat care locuia împreună cu părinții într-o căsuță de la câmpie. El nu iubea natura. De aceea, deseori, rupea crengile copacilor, plantele și speria ori chinuia viețuitoarele mici.
Într-una din zile, pe când se plimba, ajunse lângă un râu. Apa lui era tare poluată. Ca prin minune, o voce răsună brusc:
– Dragul meu copil, dacă ai suflet bun, curăță-mă! Aceste gunoaie mă sufocă! – cel ce se auzi nu era nimeni altul decât râul.
– Ce vorbești? Eu nu te îngrijesc! Așa-ți trebuie!
– Dar de ce? Nu ai și tu nevoie de apa mea?
– Poate! Să nu-mi spui că voi ajunge să beau apa ta!
– Acum nici nu poți! Sunt murdar! Dacă mă cureți, vei vedea că în verile fierbinți ai să vii să te scalzi împreună cu alți copii iar viețuitoarele din zonă vor putea bea apa mea.
– Nu mai încerca! Tot nu mă păcălești! Se împotrivi băiatul.
– Nu vreau să te conving ci îmi doresc să înțelegi cât este de importantă apa curată. Uite, îți propun un test! Încearcă să reziști fără a bea apă mai mult timp. Să mă anunți cum a fost, a continuat râul, după care a tăcut liniștit și chinuit de gunoaiele care-l stăpâneau.
Băiatul, după ce stătu câteva momente pe gânduri, ascultă totuși, provocarea râului. Apoi, s-a dus acasă, s-a jucat cât a fost ziua de lungă, a mâncat seara cu părinții și setea începea să-l chinuie stăruitor. „Lasă că rezist eu, că doar nu e apa mai puternică decât mine!” – își spunea copilul în gând.
În cele din urmă se făcu dimineață. O altă zi de vară își făcea apariția, parcă mai călduroasă decât cea anterioară. Ca de obicei, băiatul se plimba, se juca cu prietenii, mânca și îi era din ce în ce mai greu să reziste fără să bea apă. Spre seară, începu a plânge, când nimeni nu-l vedea. Își spuse în sinea lui: „Chiar nu mai rezist, trebuie să beau apă numaidecât, mă simt tare rău!” – își spuse în gând copilul.
Așadar, fără să mai zăbovească, învins de setea arzătoare, copilul a băut apa. Apoi tăcu mult timp; se gândi la experiența pe care tocmai o făcuse și își dădu seama că greșise. Alergă cu însuflețire la râul pe care nu-l luase în considerare atunci când îl rugă cu bunăvoință să-l curețe de gunoaiele care-i otrăveau viața.
– Să știi că am băut apă! Nu am rezistat!... îmi pare rău că te-am ascultat de la început...
– Mă bucur că ai înțeles, completă râul. Niciodată nu este prea târziu pentru a face binele!
– Acum m-ai convins să te curăț, ca să nu mai sufere nimeni ca mine.
– Ce bine-mi pare! – exclamă firișorul de apă.
– Îmi voi chema și prietenii să mă ajute, apoi vom face o baie pe cinste, căci e atât de cald, iar apa ta atât de răcoroasă!...
– Mulțumesc, copile cu suflet bun! Nu te voi uita nicicând!
De atunci, cei doi au rămas prieteni nedespărțiți și băiatul a început să îndrăgească din ce în ce mai mult natura și viețuitoarele sale. Copii, iubiți și protejați natura!
Publicat de:
Andreescu Maria-Dorina
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița „Sf. Ioana Antida”, Râmnicu Vâlcea.