A fost o dată ca niciodată un băiețel pe nume Anuk. Se temea de tot ceea ce îl înconjura: de întuneric, de singurătate, de tunete și fulgere, de câini, de pisici, de foc, de personajele din poveste, de răceală, de oameni străini, până și de a merge la școală sau de a se juca cu colegii lui.
Niciodată nu ieșea din casă deoarece se temea să nu răcească, să nu cadă, să nu se întâlnească cu alți copii. Zilele treceau agale, iar Anuk privea de la fereastră, copiii gălăgioși dar fericiți, care se jucau în parcul din fața casei sale. Dintr-o dată, ochii jucăuși ai unei fetițe cârlionțate cu un paltonaș roz, îl fixară pe Anuk.
– Coboară și joacă-te cu noi! a exclamat curajoasa fetiță.
– Nu. Eu nu mă pot juca. E prea periculos, rosti Anuk cu vocea tremurândă.
Anuk s-a trântit în pat, s-a acoperit cu păturica lui pufoasă și a început să plângă. Atât era de trist încât nici nu a realizat că păturica care trebuia să-l apere doar pe el era împărțită la celălalt capăt, cu un alt copil. Dintr-o dată a zărit un cap cârlionțat, ochi pătrunzători, un zâmbet curajos și a simțit două mâini micuțe care l-au cuprins în brațe.
– O să-ți spun un secret, Anuk. Eu sunt Maya. Și eu am fost ca tine, dar cei care m-au vindecat de temerile mele, au fost copiii orbi. Știi, eu nu am părinți și am crescut la un orfelinat alături de copii nevăzători. Copiii orbi nu pot vedea, așa că dacă ei nu ar fi descoperit secretul de a nu se teme de întuneric, ar fi fost veșnic speriați.
– Îmi spui și mie, te rog, secretul lor Maya?
– Sigur! Secretul lor constă în puterea de a-și schimba ochii feței cu ochii mânuțelor.
– Nu prea înțeleg...
– E simplu! Cum ei nu pot vedea cu ochii feței, ei pot vedea cu ochii mânuțelor... Pentru a-ți învinge teama trebuie doar să închizi ochii și să vezi prin pipăit. Hai să facem o înțelegere...
– Păi, crezi că voi reuși?
– Cu siguranță! În seara aceasta, când vei merge la culcare, stinge lumina. Când apare un lucru care te înspăimântă închide ochii, ridică-te cu atenție și încearcă să identifici cu ochii mânuțelor ce e acel ceva care îți produce atâta spaimă. Apoi mâine dimineață îmi vei descrie prin cuvinte cum e frica. Cât e de mare, cât de lată, cât de colțuroasă sau cum o mai fi...
Anuk acceptă provocarea Mayei însă era foarte îngrijorat. Știa că trebuie să dea dovadă de mult curaj pentru a putea închide ochii și a pipăi acele lucruri care îl îngrozeau atât de mult.
Seara a venit parcă mai repede ca altădată. A stins lumina și a fugit cât de repede a putut în patul său frumos pe care mama în fiecare seară îl pregătea cu multă dragoste. Nici nu s-a acoperit bine că a și simțit cum frica îi dă târcoale. Întunericul, singurătatea, patul rece, apoi o umbră care creștea, creștea și nu se mai oprea. Își dorea să țipe și să fugă la mama, dar și-a adus aminte de copiii nevăzători. Atunci a închis ochii feței și i-a deschis larg pe cei ai mânuțelor.
În jurul lui totul s-a schimbat. Întunericul parcă dispăruse și luminițe de speranță au apărut peste tot. Patul nu mai era rece deoarece putea pipăi așternuturile curate și pufoase ale mamei, nu mai era singur deoarece erau multe umbre misterioase care așteptau să fie descoperite. A atins cu mult curaj prima umbră, apoi pe a doua, apoi pe a treia, până căzu într-un somn odihnitor.
A doua zi dimineața, Anuk se trezi plin de veselie și coborî în grabă scările pentru a ajunge în bucătărie unde Maya și părinții săi pregăteau micul dejun.
– Mama, Maya, frica este moale și pufoasă, delicată și sensibilă! E șoricelul meu de pluș, e perinița mea plușată și păturica mea scămoșată!
Toți ai casei zâmbiră. Anuk era fericit. Acum cunoștea și el secretul copiilor nevăzători. Era vindecat!
Publicat de:
Gherliț Andrei Filip
Profesor limba engleză, la Școala Gimnazială Bazna.