Omida curajoasă

Într-o zi, pe frunza unui copac, dintr-un oușor a ieșit o omidă mică, verde și pufoasă. Imediat și-a întins piciorușele la soare și a început să mănânce frunze verzi din copacul unde se născuse. Era înconjurată de familia ei: mama, tatăl și o mulțime de frățiori și surioare.

Toate zilele erau la fel pentru mica omidă și familia ei: mâncau frunze verzi și se odihneau pe crengile copacului ce le era casă.

De la o vreme, mica omidă verde a început să observe mai bine lucrurile care se întâmplau în jurul ei. Vedea păsările zburând pe deasupra copacilor și se gândea ce minunat este să poți pluti așa prin aer. Observa, jos în iarbă, la baza trunchiului copacului o mulțime de vietăți care mișunau în toate direcțiile și se întreba unde ar putea merge acestea.

Într-o zi s-a dus la părinții ei și le-a spus:

– Mamă și tată, eu m-am plictisit să stau toată ziua în copac, să mănânc frunze și să dorm. Vreau să văd și ce este dincolo de casa noastră.
– Draga mea, i-a spus mama, acesta este rostul nostru al omizilor. Cine a mai auzit de omizi călătoare?
– Eu voi pleca. M-am plictisit să fac același lucru zi de zi!
– Fetița mea, a vorbit apoi tatăl omiduței, dacă tu ești hotărâtă, eu îți dau voie să pleci și să explorezi lumea. Fii curajoasă, ai încredere în tine și ferește-te de pericolele ce pot apărea în calea ta.

Mica omidă verde și-a luat rămas bun de la familia ei și a pornit în călătorie. A coborât din copac și a început să meargă cu piciorușele ei micuțe prin iarba verde. Era destul de greu să înainteze. Iarba era înaltă, cărări erau puține, dar micuța omidă nu se dădea bătută. Era hotărâtă să meargă mai departe. Așa a mers câteva zile. S-a hrănit cu iarbă și cu frunze verzi și și-a croit drum spre marginea pădurii.

Într-o seară, când luna strălucea pe cer, mica omidă verde s-a oprit. A simțit că este obosită și că trebuie să se odihnească. A urcat pe prima floare pe care a întâlnit-o în cale și a început să își facă o păturică albă, moale cu care să se învelească. O pătură ca un cocon.

Cât a dormit omida, nu se știe. Când s-a trezit, soarele era sus pe cer și în jurul ei se auzeau zgomote. A deschis încet ochișorii și a observat că ceva este schimbat. Nu mai era mica omidă verde. Se transformase într-un frumos fluture roșu. Fericită și emoționată, micuța omidă verde transformată într-un minunat fluture roșu, și-a deschis aripile și a început să zboare pe deasupra câmpului cu flori roșii de mac.

„Ce minunat este să zbori, și-a spus în gândul ei. Acum pot să mă deplasez mult mai repede.”

Dintr-o dată în jurul ei au apărut o mulțime de fluturi care au invitat-o la joacă și i-au arătat cum să se hrănească cu nectarul din flori. S-ar fi jucat mica omidă, transformată în fluture, toată ziua, dar ea trebuia să plece mai departe și să cunoască lumea.

În următoarea zi a ajuns deasupra unui câmp cu niște flori minunate de culoare galbenă. A observat cum acestea își întorc floarea după soare și când acesta apune, ele își închid petalele și își apleacă capul spre pământ. A aflat că se numesc flori ale soarelui.

Drumul micuței omiduțe verzi, transformată în fluture roșu, a continuat și a ajuns la o apă ce părea albastră. S-a lăsat pe mal ca să bea puțină apă și a observat că în apă înnota ceva.

– Cine ești tu? – a întrebat fluturașul.
– Eu sunt un peștișor.
– Și ce faci peștișorule în apă? De ce nu ieși afară să ne jucăm?
– Așa cum tu nu poți trăi fără aer, așa nu pot trăi eu fără apă. Apa este casa mea.
– Și mai sunt peștișori ca tine în apă?
– Este o lume subacvatică diversă și minunată. Dar tu, fluturașule, ce cauți pe aici? Nu prea am văzut fluturași pe lângă apa noastră.
– Eu am plecat de acasă să văd lumea și mi-a plăcut ce am văzut până acum.
– Drum bun fluturașule! Și poate o să ne mai vedem. Mergi și caută un adăpost pentru că va veni ploaia și o să îți ude aripioarele.
– Rămâi cu bine peștișorule! Mă bucur că te-am cunoscut!

Fluturașul s-a adăpostit repede sub niște frunze și a așteptat să treacă ploaia. După ce ploaia a încetat, fluturașul a văzut cel mai minunat lucru din viața lui. A zărit un curcubeu.

„Acolo trebuie să ajung, s-a gândit fluturașul, acolo la marginea curcubeului”.

Și, micuța omidă verde, transformată într-un frumos fluture roșu, și-a luat zborul să ajungă la marginea curcubeului.

Dacă a ajuns sau nu a ajuns fluturașul roșu la marginea curcubeului vom afla într-o altă poveste. Dacă v-a plăcut povestea noastră vă poftim și data viitoare să ascultați aventurile micuței omiduțe curajoase.