Abordarea inovatoare sau tradițională

Este bine cunoscut pentru noi, cadrele didactice, faptul că elevii din colectivele actuale nu știu să gestioneze conflictele care apar între ei. Un simplu gest al unui coleg, o replică sau un schimb de cuvinte mai apăsate constituie scânteia de la care se aprinde conflictul. De cele mai multe ori aceste situații conflictuale ajung la urechile cadrului didactic, acestuia revenindu-i sarcina de a sta de vorbă cu fiecare dintre cei implicați și a găsi o cale de rezolvare a situației. Alteori, însă, elevii se duc acasă, prezintă varianta lor părinților care iau atitudine: sună părinții copilului cu care s-a iscat conflictul și, de multe ori situația degenerează.

Cauza ar putea să o constituie faptul că majoritatea copiilor sunt singuri la părinți, consideră că li se cuvine totul, nu știu să piardă sau să cedeze. O altă cauză ar fi și folosirea excesivă a telefonului în detrimentul relațiilor interpersonale. Care ar fi soluția? Cadrul didactic să solicite ajutorul psihologului școlii. Să se convoace lectoratul cu părinții.

Pornind de la această situație care ne răpește din ce în ce mai mult timp, am realizat un studiu de caz. Au fost implicate două clase din unitatea în care îmi desfășor activitatea: clasele I E și IF. Fiecare colectiv este alcătuit din câte 25 de elevi. La clasa I E elevilor li s-a citit la Dezvoltare personală o poveste, „Nuielele”, și s-au pus întrebări menite să înțeleagă textul și să extragă morala: dacă sunt uniți nu pot fi învinși cu ușurința cu care sunt învinși dacă sunt separați. Pornind de la acest text învățătoarea le explică faptul că la școală elevii trebuie să fie uniți, așa cum trebuie să fie și acasă. Cu atât mai mult cu cât școala este a doua familie a lor.

Elevii clasei IF au fost strânși în spatele clasei, în cerc și li s-au explicat regulile jocului „Rețeaua- Pânza de păianjen”. Un copil a primit un ghem de ață. El trebuie să arunce ghemul unui coleg care, în ultimul timp a făcut o faptă bună pentru el. Copilul prinde ața de deget. Jocul continuă până la ultimul elev, fără să primească ghemul un copil de două ori și fără să îl scape. Scopul jocului a fost de a sublinia importanța relațiilor dintre membrii unui grup. Dacă unul dintre elevi dă drumul la ață, pică toată rețeaua. Văzând pânza de păianjen obținută în urma faptelor bune și a relațiilor bune dintre ei, copiii înțeleg necesitatea de a fi uniți.

După derularea activităților la cele două clase, s-a constatat faptul că metodele inovative au un impact mai mare asupra elevilor decât dacă s-ar fi folosit metodele tradiționale. O posibilă explicație ar putea fi faptul că elevii sunt deschiși la provocări, că le place să învețe prin joc.

Toate studiile prezintă faptul că profesorii trebuie să se adapteze noilor generații de elevi. Indiferent de vechimea pe care o avem în sistem trebuie să ne adaptăm timpurilor și elevilor cu care lucrăm. Domnul Trandafir, modelul multor cadre didactice ne-a exemplificat că, atunci când ceva nu funcționează în transmiterea de informații și cunoștințe către elevi, să schimbăm metoda de a ajunge la sufletul și mintea lor.

Cursurile de formare, simpozioanele și tot felul de proiecte ne facilitează modalitatea de a îmbina metodele tradiționale, despre care am studiat la psihologie și pedagogie cu metodele inovative, atât de necesare în activitatea didactică. Cu condiția să fim deschiși și să acceptăm la orice vârstă, putem folosi și îmbina modalități diverse. În ultimul timp, proiectele eTwinning aduc acea provocare, lărgind la nivel internațional sfera activităților.

În concluzie putem spune că nu este recomandată folosirea unui anumit tip de metode didactice, ci o îmbinare și o adaptare permanentă pentru atingerea obiectivelor propuse.

 

Bibliografie:

Cerghit, I., Metode de învățământ, Iași, Editura Polirom, 2006;
Oprea, C.-L., Strategii didactice interactive, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A, 2009;
Radu, T.I., Evaluarea în procesul didactic, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2003.