Interdisciplinaritatea ca formă de educație pentru dezvoltarea personală

Scopul cel mai înalt al educației, în conformitate cu Curriculumul Național [1] în vigoare, îl constituie formarea unui tânăr încrezător în forțele proprii, cu o gândire creativă, deschis către nou, capabil să comunice în mod armonios cu ceilalți. În acest sens, cadrul didactic trebuie să fie un caracter vizionar, cu competențe predictive, capabil să descopere toate înclinațiile native ale elevilor, să le stimuleze și să le valorifice, pentru a obține potențialul maxim al acestora.

Nu este o sarcină ușoară și nici nu am fost pregătiți în timpul cursurilor universitare de specializare finalizate cu ani în urmă pentru a atinge aceste finalități. Majoritatea profesorilor au învățat asta prin contactul direct cu școala, cu elevii. Un profesor dedicat meseriei sale, va constata, mai devreme sau mai târziu, care sunt competențele și aptitudinile elevilor săi și va face tot posibilul să îi valorizeze, în funcție de acestea. Vremurile în care un elev nu putea fi notat decât pentru cunoștințele și deprinderile dobândite strict în cadrul disciplinei predate au apus odată cu noul curriculum, ale cărui finalități sunt subordonate celor din Cadrul European de Referință al Competențelor-cheie pentru Învățarea pe Tot Parcursul Vieții [2] Acesta pune în centrul activității didactice elevul și aptitudinile sale, pentru a-l ajuta în dezvoltarea personală, astfel încât la finalizarea studiilor, acesta să se integreze armonios în societate.

În lumina acestor reglementări, cadrul didactic este tot mai mult un îndrumător al elevilor săi și tot mai puțin un furnizor de cunoștințe și informații, rol care a fost preluat în mare măsură de mediul online, la care elevii apelează în orice situație care necesită informare. Acest rol nou îi permite o abordare inter sau transdisciplină profesorului, care îi permite să aprecieze orice competență sau abilitate a elevului. Dacă nu excelează la istorie sau geografie, dar are competențe digitale, acesta poate fi atras înspre disciplina respectivă tocmai prin intermediul competențelor și aptitudinilor pe care deja le are: el poate fi mobilizat să realizeze o prezentare folosind mijlocele TIC. Dacă are talent la desen, acesta poate fi utilizat în cadrul orelor de matematică, prin reprezentarea grafică a unor figuri geometrice așa cum au fost învățate, dar și într-o variantă stilizată, personalizată, iar dacă are talent oratoric, poate să transforme textul unei probleme, într-o poveste de viață. În general, toate disciplinele de studiu pot fi interconectate, dacă se găsește punctul de intersecție al acestora, în scopul corelării informațiilor, așa cum va fi nevoit să o facă și în viața reală orice absolvent al unei școli. Orice meserie necesită niște cunoștințe și deprinderi de specialitate, dar succesul în orice domeniu este garantat de capacitatea individului de a pune în slujba realizării sarcinilor sale cât mai multă creativitate și informații din cât mai multe zone de cunoaștere. Nu cred să existe o meserie în care să nu fie apreciate gândirea critică, cunoștințele elementare de matematică sau simțul estetic.

Tot mai mult profesorii obișnuiți cu vechiul model de elev - care vine la școală ca să își ia notițe, iar apoi învață singur acasă ce i s-a predat - se plâng de ineficiența orelor de predare, de reticența elevilor la predarea expozitivă a conținuturilor, acuzând un dezinteres general pentru învățare, pentru cunoaștere, excepție făcând școlile de elită, unde elevii învață, într-adevăr, deși motivația lor nu este întotdeauna cea care cred profesorii că este. Elevii, la rândul lor, invocă tot mai mult relevanța/irelevanța conținuturilor predate, aspect care nici nu intra în discuție în urmă cu câțiva ani, când elevul știa că trebuie să învețe ceea ce i s-a predat, altfel va fi sancționat. Elevii zilelor noastre sunt mult mai interesați de acest aspect, firesc de altfel, de a ști la ce le va folosi ceea ce urmează să li se predea. Corelarea informațiilor noi cu realitatea în care acesta trebuie să se descurce, este o prioritate pentru ei și ar trebui să fie și pentru profesori. Nu întotdeauna programa ne ajută, nu întotdeauna este ușor să justifici necesitatea predării unui anume conținut exceptând obligativitatea prin programă, dar acesta este un răspuns nesatisfăcător pentru elevi, care trădează inoperativitatea sistemului de învățământ și incapacitatea profesorului de a depăși un sistem deficient.

O modalitate mult mai eficientă de a depăși predarea unui conținut dificil este interdisciplinaritatea – apelarea la abilități specifice altor discipline, care pot facilita asimilarea noilor conținuturi: reprezentarea printr-un desen sau pictură, grafică pe calculator, introducerea unui joc didactic în care noile noțiuni de conținut vor constitui doar puncte de sprijin, corelarea cu un alt domeniu al cunoașterii, toate se pretează la aproape orice obiect și vor transmite elevilor mesajul că nu conținutul lecției este cel mai important, ci felul în care aceștia îl percep, deprinderile formate prin jocul didactic sau felul în care acest conținut se integrează în realitatea generală etc. Această abordare contribuie la dezvoltarea personală a elevilor, deoarece înțeleg că miza actului de predare-învățare nu este un calificativ satisfăcător sau nesatisfăcător, ci integrarea noilor informații în propriul sistem de cunoștințe-abilități-deprinderi.

Elevii au mereu nevoie de stimuli noi care generează experiențe noi, creând o legătură cu structura cognitivă anterioară [3]. Ei se plictisesc repede, iar rutina îi face să devină anxioși și reticenți la învățătură. Anorexia intelectuală [4] a tinerilor din întreaga lume are nevoie de alți stimuli decât cei vechi, deoarece lumea în care trăiesc este diferită, este mult mai dinamică, iar ei sunt conectați la dinamismul vieții actuale, datorită căruia au dezvoltat sindromul gândirii accelerate (Cury, 2018), care nu le permite să se concentreze prea mult asupra unei sarcini. Este acesta un aspect pozitiv, la care școala ar trebui să răspundă prin adaptare?

Să nu uităm că realitatea actuală în care trăiesc tinerii noștri este creația adulților, tehnologia care a atras acest dinamism amețitor este tot creația adulților. Prin urmare, școala trebuie să se adapteze situației de fapt a societății, în care tinerii sunt rezultatul unui proces de modelare, la care școala a participat dintotdeauna și nu se poate sustrage. Dar se poate adapta, prin creativitate.

Creativitatea stă la baza progresului uman și ar trebui să constituie o prioritate a oricărui sistem de învățământ, a oricărei discipline și a oricărei ore. Atunci când funcționează corect, școala este un loc în care se cultivă imaginația(...) Adevăratul rol al orelor la clasă este acela de a-i antrena pe elevi să prelucreze materiile prime ale lumii și să genereze idei noi. Este părerea unui specialist în neuro-științe și a unui compozitor [5]. Creativitatea presupune a avea curajul de a-l lăsa pe elev să se manifeste așa cum știe el cel mai bine, pornind de la materialul pe care i l-am oferit spre procesare, a avea încredere în potențialul fiecărui elev, a avea capacitatea de a-i descoperi noi talente sau înclinații. Iar asta nu se poate face decât traversând granițele disciplinei predate și integrând-o în universul cunoașterii elevului. În acest fel se pot atinge acele obiective propuse prin Curriculum, se contribuie într-adevăr la dezvoltarea personală a tinerilor care vor construi societatea viitoare pornind de la valori precum încredere în propriile forțe și în ceilalți.

 

Bibliografie:
[1] Repere pentru proiectarea, actualizarea și evaluarea Curriculumului Național, pe DPC_31.10.19_consultare.pdf (edu.ro)
[2] Cadrul European de Referință al Competențelor Cheie pentru Învățarea pe Tot Parcursul vieții
[3] Piaget, Jean, Biologie și cunoaștere, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
[4] Cury, Augusto, Părinți străluciți, profesori fascinanți; Editura For You, București, 2018, pg 184.
[5] Eagleman, David, Brandt, Anthony, Specia rebelă, Editura Humanitas, București, 2020, pg. 222.