În legătură cu eficiența învățământului în România există o dezbatere continuă, performanțele elevilor fiind legate în opiniile multora de dăruirea și calitatea corpului profesoral și de felul în care este structurată intervenția educativă în ansamblu.
Statutul social al profesorului în România de azi este statutul clasei mijlocii, meseria de profesor nefiind una din cele mai solicitate dar în același timp niciuna din cele care pot fi evitate. Această meserie nu distribuie deținătorului putere, influență, sau venituri superioare, conferind în același timp prestigiu și satisfacții, vocația nefiind considerată unul dintre motivele de bază în alegerea acestei profesiuni. În România de azi, se constată că meseria de profesor se transmite, astfel mulți dintre tinerii aspiranți la această profesiune au părinți tot profesori. Exercitarea acestei profesiuni presupune însușirea a trei competențe specifice:
– competența profesională care presupune o cultură tehnică specifică și competența interumană, capacitatea de a organiza și competența etică.
– capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele ierarhiei superioare, directorii, inspectorii, profesorii fiind evaluați periodic de superiori.
– capacitatea de a dezvolta bune relații cu elevii, părinții și comunitatea.
Cota profesorului este fixată în funcție de priceperea de a utiliza corespunzător autonomia și libertatea de care se bucură.
Ca urmare a observațiilor unor specialiști cu privire la specificitatea condițiilor de muncă a profesorilor, s-a ajuns la concluzia că intensitatea interacțiunilor profesorilor pe teme profesionale în cadrul aceleiași școli este foarte redusă, de aceea în afara schimbului de impresii cu privire la elevi, discuțiile profesionale informale sunt relativ puțin frecvente în școli. Faptul că profesorul lucrează mai întotdeauna singur cu elevii, la adăpost de privirile colegilor și directorilor, face ca randamentul său să nu poată fi evaluat decât foarte greu.
Profesorul, în ziua de azi, declară că satisfacția lui cea mai mare o reprezintă performanțele înalte și recunoștința elevilor.
Feed-back-ul din partea directorilor și a colegilor lăsându-se așteptat, școala ratează ocazia în cele mai multe cazuri să funcționeze ca o organizație eficientă ce-și stimulează membrii, iar acest deficit se repercutează asupra performanței elevilor.
În școală, profesorul trebuie să dețină calități specifice profesiei: organizator al procesului de învățământ; educator; partener al educației; membru activ al corpului profesoral.
Ca organizator al învățării, profesorul îmbină aspectele obiectiv logice ale transmiterii cunoștințelor cu aspectele psihologice. Organizarea învățământului trebuie să se orienteze după criterii proprii disciplinei predate, profesorul încercând să aplice cele mai potrivite strategii de rezolvare a problemelor, dezvoltarea gândirii și a aptitudinii elevilor de a culege independent informații, stimulând prelucrarea critică și aplicarea acestora în diferite situații. Profesorul nu ar trebui să fie doar un transmițător de informații, ci și un antrenor care prin întrebări analitice care stimulează gândirea elevilor, creează premise pentru ca aceștia din urmă, prin găsirea independentă a răspunsurilor să ajungă la o mai bună înțelegere a problemelor. Profesorul trebuie încontinuu să trezească interesul elevilor, stimularea motivației acestora, fiind în bună măsură, un rezultat al conducerii procesului instructiv. Astfel, un bun profesor, un bun organizator al învățării găsește întotdeauna metodele cele mai adecvate, construiește secvențe instructive bazate pe logica obiectivă a disciplinei, trezește interesele elevilor și stimulează performanțele, creează o atmosferă prielnică studiului și dozează dificultățile pentru a putea dezvolta strategii de rezolvare a problemelor.
În calitate de educator profesorul ar trebui să excludă autoritarismul și dirijismul, etichetarea represivă și manipulantă a elevilor, tendința de a le include un comportament adaptiv și conformist fiind dependenta de felul în care profesorul își înțelege misiunea. Astfel abuzul de „disciplinare” poate avea ca efect formarea unor spirite conformist și dependente prin fixarea pe anumite atitudini apreciate de profesor. Profesorul va trebui să se străduiască să creeze o atmosferă generală de securitate și încredere în clasă, prin încurajarea succeselor fiecărui elev, prin crearea unui flux de simpatie între profesor și elevi, folosind metode care să formeze elevilor atenția pentru munca independentă, care să dezvolte virtuți sociale, care să întărească includerea elevilor în propria valoare.
Ca partener al educației, profesorul trebuie să stabilească raporturi cu alți factori educativi cum ar fi de exemplu părinții, să armonizeze educația formală cu cea non-formală și informală putând juca un rol de consultant veritabil al părinților, împărțind răspunderea formării copiilor cu familia. Fiind nevoie de un „consens” al atitudinilor și acțiunilor pedagogice profesorul trebuie să se găsească într-o strânsă legătură cu colegii, directorii și alți educatori care permite realizarea unei instrucții și o educație unitară prin simpla adiționare a unor influențe disparate, oferite de diverse discipline. Adesea profesorul se găsește în situații conflictuale care pot rezulta din raporturile sale cu părinții și instituția școlii. Părinții solicită adesea o atenție specială copiilor lor, profesorul fiind obligat să-și distribuie imparțial atenția tuturor elevilor.
Astfel, profesorul este tentat să se orienteze după principiul „stimulare și selecție” aceasta putând veni în contradicție cu obligația lui de a pretinde performanțe din partea tuturor elevilor. Controlul exercitat de profesor în clasă trebuie să aibă la bază o anume relație între profesor și elevi, de fapt un anumit tip de putere, profesorii eficienți fiind cei ce știu să țină dreaptă cumpănă între controlul strâns și exigent și deplina libertate de decizie a clasei. În multe cazuri relația dintre profesor și elev pare să fie dezechilibrată, primul fiind atotputernic. Totuși, profesorii cu experiență știu că efectul se răstoarnă dacă se sancționează pozitiv tot ceea ce face elevul, inclusive realizarea sarcinilor în care nu s-a implicat și a depus foarte puțin efort.
Raportul profesorului ca formator, cu conținuturile pe care le poate utiliza se modifică radical în zilele noastre. În postură de formator profesorului i se cere să posede el însuși anumite atitudini - fată de disciplina pe care o promovează și elev – pentru a putea induce acestuia baza atitudinală necesară construcției personale fapt pentru care trebuie să dea dovadă de competența științifică, didactică și psihologică.
Rolul profesorului nu mai este centrat pe prelucrarea și transmiterea unor cunoștințe de tip „semipreparat” pe care elevul – dacă vrea sau dacă i se impune – doar să le „încălzească”. În ziua de azi menirea profesorului este de a-l conduce pe elev către dorința și instrumentele care să-i permită „alegerea” și „prepararea” independentă a meniului. Se schimbă chiar poziția profesorului în raport cu conținuturile învățării, astfel el le poate alege pe cele mai potrivite obiectivelor urmărite, refuzând să mai fie supus presiunii unor conținuturi sufocante ca volum în care-i reduc de fapt menirea la „automat de predat”.
Noile cerințe decurg din reprezentarea elevului ca individ implicat într-un procese formative care se adresează nu doar inteligenței sale sau altor procese mentale educabile izolate, cât întregii sale personalități. Apare astfel în plan didactic tendințe de a unifica diferitele elemente ale acțiunii pedagogice pentru a nu mai obține doar rezultate sectoriale și de durată limitată. În acest caz responsabilitatea cadrului didactic creste, ca și exigențele impuse manifestării abilităților psiho-pedagogice ale profesorului, lucru mai bun și mai eficient pentru elevi, dar cu certitudine mai greu și mai angajant pentru profesor.
Profesorul este figura centrală a reformei educaționale contemporane. El trebuie să renunțe la rolul său tradițional și să se transforme în condițiile în care școala se restructurează în echipe de elevi și profesori într-un planificator al interacțiunii elevilor și într-un consultant. El este cel care trebuie să învețe să se alieze cu computerul în acțiunea educativă, să facă din acesta un puternic catalizator al interacțiunii cu elevii. De el depinde prefacerea travaliului în clasă într-o activitate agreabilă, desfășurată într-un mediu afectiv, cald și securizat. După cum știm de el depinde introducerea de perspective interdisciplinare și răspândirea practicii predării în echipă. Se apreciază că numai un profesor care a reflectat asupra rolului său și care deține cunoștințe psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme.
Bibliografie:
Cristea V. - „Metodologia reformei educației” Editura Herdiscom - Pitești (1996)
Marcu V. - „Introducerea în deontologia profesiunii didactice” Editura Inter-Tonic, Cluj-Napoca (1995)
Cosmovici A. si Iacob L. - „Psihologie școlară” Editura Polirom
Publicat de:
Simai Cornelia-Liliana
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Nr.1, Curățele.