Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
În zilele noastre, profesorii pot alege dintr-o varietate de metode noi în activitățile lor de predare. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm nici de metodele tradiționale bine stabilite. Este important ca un profesor să aibă în vedere combinarea metodelor moderne cu cele tradiționale. În continuare, aș prezenta metoda „turul galeriei”, combinată cu lectura demonstrativă tradițională
Turul Galeriei este o metodă interactivă, care poate fi utilizată cu succes la orice categorie de vârstă, la diferite discipline, în diferite momente ale lecției. Are multiple valențe educative: dezvoltă nivelul cognitiv, psihosocial, ajută la formarea abilităților de comunicare liberă și argumentativă, la consolidarea achizițiilor realizate, dar și la consolidarea încrederii în forțele proprii. Pe cât este de simplă această tehnică de învățare, pe atât este de eficientă. Elevii sunt activi și silitori, caută, găsesc și realizează în grupe sau în perechi sarcini de lucru, iar rezultatele finale sunt afișate pe pereții clasei. După cum spune și denumirea metodei, aceste rezultate (foi, afișe, etc.) sunt expuse ca într-o galerie, iar restul grupelor („vizitatorii”) vin să vizioneze lucrările. Fiecare grupă va avea un „ghid”, care va face completările și prezentarea produsului realizat de propria echipă. Această metodă, este folosită în special când elevii lucrează în grupe. De obicei aceste grupe sunt formate din 4-5 membri, care primesc o sarcină de lucru, pe care trebuie să o rezolve împreună. În grupuri sub-cerințele se pot împărți la decizia elevilor ori la îndemnul profesorului, pe baza nivelului de pregătire al acestora. Astfel, copii care încă au probleme de scriere, pot contribui la rezolvarea sarcinii, cu idei și sfaturi sau prin desenarea și colorarea rezultatului final.
De-a lungul timpului, numeroși psihologi au încercat să definească cu o cât mai mare acuratețe sintagma de „comunicare”, astfel, pentru R.Ross, comunicarea reprezintă un „proces mutual, mai precis, fiecare parte o influențează pe cealaltă în fiecare clipă, […] procesul comunicării este întotdeauna schimbător, dinamic, reciproc” ( Ross, Speech Comunication, 1986, apud. I. Pănișoară, Comunicarea eficientă, 2004, pag. 16). Pe de altă parte, Roberts și Hunt consideră comunicarea ca fiind „dobândirea, transmiterea, atașarea unui înțeles informației” (1991, Organizational Behaivor apud. . I. Pănișoară, Comunicarea eficientă, 2004, pag. 16). La rândul său, Longenecker (1969, Principles of Management and Organizational Behaviour apud. I. Pănișoară, Comunicarea eficientă, 2004, pag. 19) precizează că în definiția comunicării, „e important să notăm ce e transmis prin comunicare, opinii, predicții, sugestii, idei, toate sunt cuprinse în comunicare”.
Elementele componente ale comunicări sunt: emițătorul (individ, grup sau instituție care posedă o informație, presupune o stare de spirit, un scop explicit), receptorul (individ, grup sau instituție cărora le este adresat mesajul sau îl primesc în mod conștient sau subliminal), obiectivele (între obiectivele comunicării și forma acestora trebuie să existe o relație de completitudine) și mesajul (complex de informații, obiective, judecăți de valoare).
Relația profesor-elev întrunește toate caracteristicile unei relații sociale deschise descrise de către Erving Goffman (1959, apud S. Chelcea, Comunicarea nonverbală în spațiul public, 2004) ca fiind o relație socială care se stabilește atunci când un individ (profesorul) joacă același rol în fața publicului (elevii), în diferite ocazii. Această relație este una de putere, având o structură asimetrică, unde profesorul fiind autoritatea ce are rol asupra interacțiunii. Acest lucru nu este general valabil, existând situații în care cel care controlează poate fi, la rândul său controlat.
Evenimentele cu puternică încărcătură emoțională fac parte din viața copilului și îi pun acestuia la încercarea abilitățile de adaptare emoțională și socială. Emoțiile fac parte din viața copiilor și reprezintă o importantă sursă de informații pentru adaptarea lor socială și emoțională. Dezvoltarea controlului emoțional, conceptului de sine și a expresivității reprezintă elementele componente ale dezvoltării emoționale.
Viața socială a copilului este extrem de importantă deoarece copilul învață anumite comportamente doar prin interacțiunea cu ceilalți copii. Schimbarea comportamentului unui copil reprezintă schimbare în comportamentul celor din jurul său colegi, părinți, prieteni, profesori.
Pregătirea dezvoltării abilităților de viață trebuie să continue din copilăria mică până la terminarea perioadei școlarității; doar o astfel de continuitate poate avea rezultate pozitive în adaptarea copilului la o viață emoțională și socială pozitivă. Școala este locul unde copilul are posibilitatea să interacționeze cu alții de vârsta sa, să învețe comportamente sociale și emoționale în mod corect.
Intrarea în școală reprezintă o etapă nouă în formarea personalității copilului. Școala ocupă o bună parte din timpul copiilor. Activitatea de învățare devine activitate fundamentală, ea dobândind funcții principale în dezvoltarea personalității. Jocul copiilor de vârsta școlară mică este dependent de activitatea de învățare, atât în mod direct, prin reglementarea disponibilităților de timp pentru joc, cât și în mod indirect, prin aportul formativ cu care suplimentează dezvoltarea psihică a copilului. Astfel se produce o schimbare în ceea ce privește poziția jocului în orarul vieții de fiecare zi, în ponderea și importanța lui, în structura și caracteristicile sale. Jocurile copiilor devin mai bogate și mai variate. Modificarea particularităților jocului nu este dependentă numai de schimbarea locului său ca tip de activitate formativă, ci și de aceea a structurii relațiilor copiilor, care se diversifică mult. Creșterea atenției emoționale față de părinți, față de alți copii și scăderea ușoară a afecțiunii simbolice față de educatoare, se manifestă și în jocuri.
Jocul are în viața copilului o valoare funcțională imediată sau tardivă. El pregătește numeroase adaptări și fixează achizițiile succesive ale copilului. Jocul a fost pus sistematic în serviciul școlii, nu numai pentru educația fizică și socială, dar și pentru educația intelectuală și instructivă propriu-zisă. În joc copilul caută dificilul, se verifică în fața obstacolului.
Astfel, jocul ne poate releva clar care sunt forțele pe care se poate sprijini educația școlară. Jocul poate fi utilizat și ca auxiliar educativ și chiar să servească drept bază a metodelor de predare în școală. Învățarea nu trebuie să fie greoaie și plictisitoare pentru copil, iar pentru acesta jocul poate fi o soluție, în unele cazuri. Prin utilizarea jocului în scopuri cu adevărat educative se canalizează una din energiile cele mai profunde și cele mai fecunde ale copilăriei.
Etimologic, ecologia reprezintă „știința habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacțiunile dintre ființele vii și mediul lor”. Deși numele ecologiei provine de la omul de știință german Haeckel, fondatorul ecologiei este considerat Charles Darwin care a evidențiat dependența și starea de echilibru dintre diferite specii de plante și animale. Astfel că ecologia este azi definită ca „știința interrelațiilor organismelor vii cu mediul lor”.
Un interes deosebit tinde să se acorde educației ecologice în școală, fiind o preocupare permanentă pentru toate categoriile de activități. Această abordare este de o importanță esențială deoarece primele forme de organizare a cunoașterii de către copii a mediului înconjurător apar în învățământul preșcolar și se continuă în clasele primare .
La disciplina Științe ale naturii, clasa a III-a am regândit proiectarea unității tematice „Resursele pământului” căreia i-am alocat un număr de 4 ore. Am aplicat la clasă două ore din unitatea de învățare „Poluarea și protejarea mediului” și „Recapitulare-Evaluare”.
În prima oră am vizionat un film despre poluare: (https://youtu.be/EyL7ZAaW3ls) iar după vizionarea filmului se propune elevilor să realizeze afișe cu îndemnul de a opri poluarea.
După prezentările afișelor făcute de copii i-am rugat să explice cu cuvinte proprii noțiuni precum: deșeuri, a polua, a recicla, material reciclabil și să dea exemple.
Competența pedagogică, termen specificat deseori prin lege, este un standard la care trebuie să se ridice un cadru didactic pentru ca societatea să fie adăpostită de oameni pregătiți insuficient. Așadar, un profesionist în domeniul educației trebuie să aleagă diferiți algoritmi metodici în vederea realizării sarcinilor de predare, combinați și puși în aplicare, ținând cont de modificări ale contextului situațional. (Jinga I., 2007)
În vederea desfășurării activității didactice în învățământul primar, cadrul didactic trebuie să îndeplinească o serie de competențe și capacități dincolo de buna pregătire, care nu poate fi suficientă. Competența de specialitate are în vedere înțelegerea conținuturilor teoretice ce urmează a fi folosite în procesul de predare-învățare, determinarea clară a conexiunilor dintre practică și teorie, dar și urmărirea noilor viziuni pentru a ține pasul cu acestea cu scopul de a-și reînnoi permanent cunoștințele. Competența psihopedagogică țintește o bună observare a particularităților de vârstă și a particularităților individuale ale elevilor pentru a-i putea forma cu ajutorul operațiilor incluse proiectării pentru autoinstruire și autoeducare. Competența psihosocială și managerială include o bună organizare a copiilor pentru a realiza atribuțiile instruirii și pentru a fixa responsabilități în grup, totodată, un bun învățător știe să gestioneze conflictele, să stabilească relații de cooperare, să ofere un ambient adaptat grupului de elevi, să își asume răspunderi și să ia decizii în funcție de situație, asigurându-se că elevii sunt orientați, coordonați, îndrumați și motivați. (Cojocariu Venera-Mihaela, 2002)