În vremuri de mult apuse, exista o picătură pe nume Lili. Ea nu era o picătură oarecare, ci una foarte curajoasă, căreia îi plăcea să călătorească peste mări și țări.
Într-una dintre zile, când Lili se plimba deasupra Australiei, zări un șarpe foaaarte însetat. La început Lili nu s-a temut, coborând ușor. Văzând-o, șarpele se gândi că dacă reușește să o păcălească o va putea înghiți imediat. Așa că el, șiret din fire, își încercă norocul întrebând-o:
– Ce cauți tu aici, picătură mică și fricoasă?
– Pe cine numești tu fricoasă?!? spuse cu încredere în sine Lili. Eu nu sunt fricoasă, ci dimpotrivă! Și, pentru că nu mă crezi, îți voi arăta! Provoacă-mă, doar!
Șarpele atât aștepta și fără să mai stea pe gânduri spuse:
– Dacă te crezi tu așa curajoasă, atunci de ce nu intri în gura mea?
– Bineînțeles că o să intru! Răspunse cu îngâmfare Lili.
Zis și făcut: șarpele deschise gura și Lili păși sigură pe ea, gândindu-se că așa îi va demonstra șarpelui că ea nu este lașă. Dar nici nu intră bine, că șarpele viclean pe loc închise gura, închizând-o înăuntru.
Nu după mult timp, șarpele fu cuprins de un somn adânc și de îndată căzu lat.
– Vai ce naivă am fost, își spuse tristă picătura. De nu eram așa îngâmfată, șarpele nu m-ar mai fi păcălit. Dar nu voi renunța așa ușor, voi încerca sa evadez.
Și cum dormea șarpele liniștit, dintr-o dată simți o bufnitură în dinți.
– Auuuuuuuuu!!!! țipă el de durere, simțind cum zburau cei doi dinți din față.
Printre dinții acum sparți, se ivi picătura Lili cu o atitudine de adevărată învingătoare. Bineînțeles ca șarpele se repezi să o prindă din nou, dar nu reuși. Picătura noastră era deja sus, pe un nor, în drum spre o nouă aventură.
Publicat de:
Solomon Angelica
Profesor înv. preșcolar, la Școala Gimnazială Nr.190, București.