În regatul semnelor de punctuație

Nicușor mergea trist pe stradă. Avea ochii în lacrimi. Venea de la școală. Nici astăzi la dictare nu a luat o notă prea bună. A scris corect cuvintele, dar semnele de punctuație îl încurcă grozav. Se tot gândea ce ar putea să facă să le înțeleagă mai bine.

Bunicul lui l-a văzut și l-a întrebat ce a pățit. A povestit copilul, cu suspine,  cum semnele îi dau bătăi de cap. Nu le găsește rostul de fiecare dată și pace. Bătrânul se gândi puțin, apoi începu să-i spună o poveste despre semnele de punctuație. Nicușor mai auzise povești. La școală, doamna învățătoare îi explicase de multe ori regulile de scriere. În mintea lui totul se învăluia acum. Parcă nu mai înțelegea nimic.

Toată după-amiaza s-a trudit să-și amintească cum i-a explica doamna, cum era povestea bunicului, cum explicau colegii. Orice ar fi făcut era tot cu gândul la asta. Pe seară, obosit, a plecat mai repede la culcare.

Era o seară liniștită de primăvară. Peste zi fusese călduț, iar acum timpul era plăcut. Câteva stele scânteiau prin fereastră. Nicușor le privi, oftă și adormi.

Niște nori mai întunecați se aglomerară deodată. Totul părea cuprins de o ceață deasă, ca în basme. Se auzi un bubuit:

– Punct! Am zis: ”Punct!”, zise vocea puternică. Atunci când apar eu, știți că trebuie să vă opriți.

Nicușor privea nedumerit. Nu pricepea. Mai întâi se sperie, apoi se apropie curios. Ceața se dădu la o parte și apăru un rege cu mantaua decorată cu puncte. Era regele Punct. Tocmai aflase de o gâlceavă între supușii lui și vroia să facă ordine și dreptate. Semnele de punctuație ocupau funcții diverse în regat și se certau care are întâietate și pe ce treaptă să stea fiecare. Am uitat să vă spun că regele Punct avea un palat mare, cu trepte multe ca rândurile unei povești. Era atât de frumos construit, încât era o plăcere să îl străbați de la un capăt la altul. Regele ținea totul în ordine, de obicei. Acum se întâmplase ceva. Oare ce?

Nicușor pătrunse și el în palat, urcând încet fiecare treaptă. Auzi astfel conversația celor de la curtea regală. Semnele de punctuație se certau pe ce locuri să stea. Băiatului i se păru că toată situația seamănă cu dictarea lui, așa că deveni curios și atent.

– Trebuie să respectăm o ordine atunci când vorbim, zise regele. Așa că te numesc pe tine, Linie de dialog, să ne anunți de fiecare dată când cineva ia cuvântul. Rămâne hotărât!

Nimeni din palat nu cuteza să-l contrazică pe rege, astfel că legea a rămas așa cum o spusese el. Nicușor pricepu acum de ce de fiecare dată pune liniuță de dialog înaintea unei replici a unui personaj.

– Aaa..! Deci așa e regula. Am înțeles, gândi băiețelul. Dar se auzi din nou vocea regelui care spuse:

– Mai are cineva vreo nelămurire?

– Da, Măria Ta! Eu vreau să întreb: Noi ceilalți ce facem? Ce funcții de dai? Noi nu suntem vrednici de un rol mai important? zise un domn cocoșat, ca o coadă de secure.

– Fiecare are rolul lui și fiecare este important. De exemplu, tu, pentru că m-ai întrebat vei fi Semnul întrebării și vei arăta oricui că soliciți o informație. Vei apărea la sfârșitul fiecărei întrebări din regat.

– O! Ce interesant! șopti un băietan înalt, drept și subțirel.

– Da! Așa e! Iar tu, prințișorule, dacă tot te-ai mirat, vei fi Semnul exclamării. Vei însoți toate vorbele ce exprimă mirarea. Dar am nevoie de tine și când dau porunci, când salut, când strig pe cineva sau când spun o urare cuiva. Să stai lângă mine, că vocea mea nu mai poate, mai adăugă regele.

Nicușor, din colțul lui, clipea des și parcă se ridica ceața de pe mintea lui ca un văl. Acum văzu el rostul fiecărui semn. Doar că mai erau mulți slujbași la palat, așa că asculta în continuare cu atenție. Curtea era plină de fel și fel de personaje, fiecare așteptându-și rândul. Deodată își făcu apariția o doamnă cam îngâmfată. Se uită suspicios la rege și zise:

Cum îndrăzniți să vorbiți fără mine?

Puțin încurcat, regele zise:

– Nu am uitat de dumneavoastră, stimată doamnă! Doar așteptat un moment potrivit să vă anunțăm de funcția ce v-a fost dată. Nimeni, niciodată, nu va urma să vorbească fără a pune Două puncte, simbolul familiei dumneavoastră. Veți fi chiar înaintea Liniei de dialog.

Doamna se mai liniști, dar tot era nemulțumită.

– Ne veți anunța și de tot ce se enumeră în regatul nostru, continuă regele, reușind să o îmbuneze pe doamna cea serioasă.

O ștrengăriță de copilă, sălta mereu de colo-colo, printre rânduri. Era fiica regelui. Își găsi multe locuri care i se păreau potrivite. Nu știa ce să aleagă.

– Draga mea fiică, îi vorbi regele Punct, tu ești Virgula. Pe tine oamenii te respectă aproape la fel de mult ca pe mine. Se opresc puțin când vorbesc, dacă apari tu. De aceea vei ajuta oamenii în mai multe feluri, ca să domnească ordinea între noi. Tu trebuie să separi numele strigat de restul propoziției, să separi vorbirea personajului de cea a autorului, să separi o explicație de restul propoziției, să apari între elementele unei enumerări.

– Tare mulțumită sunt de funcția mea, zise Virgula. Simt că am ce face pentru ca regatul nostru să prospere. Mulțumesc, tată!

În sfatul regesc mai erau și alții: trei puncte de suspensie mereu nedumerite, punct și virgulă gata de un nou început, ghilimelele atotștiutoare, cratima jucăușă, apostroful grăbit. Nicușor ar fi stat să le vadă pe fiecare, să le asculte, dar stelele se stinseră pe cer sub văpaia soarelui ce răsărea și ceasul deșteptător sună ora de trezire. Nu-i venea să creadă. Visase?! Oare a fost posibil? Parcă mai încrezător decât ieri, copilul a plecat la școală.

Astăzi la amiază un băiețel mergea săltând spre casă. Era vesel. La dictare a luat ”Foarte bine!”. Era Nicușor care pricepuse locul și rolul fiecărui semn de punctuație.