Era o fetiță de 10 anișori. O chema Mara. Iubea florile, cântecul păsărilor, razele soarelui și iarba verde. Adora să se relaxeze în grădina bunicilor, să vorbească cu florile, să le ude, să asculte cântecul păsărelelor. De altfel, era un copil singuratic. Florile, iarba, soarele, norii și copacii erau prietenii ei. De când părinții ei plecaseră în străinătate pentru a lucra, bunicii îi ofereau căldura brațelor lor și o consolau în momentele de tristețe. Îi iubea mult. Bunica îi făcea în fiecare duminică prăjitura preferată - prăjitura cu mere. Mirosul delicios al merelor cu scorțișoară o înveselea. Mânca cu poftă și apoi fugea în grădină, se așeza la umbra unui prun și începea să citească o carte sau să deseneze vreun peisaj închipuit. Avea multă imaginație pentru un copil de vârsta ei. O pasiona cititul cărților. Trăia alături de personaje. Sentimentele trăite erau contradictorii, uneori era fericită și trăia bucuria personajului cărții, alteori plângea, gândindu-se cât de triști erau unii oameni. Iubea aventura. Câteodată, gândul îi zbura departe, la părinții ei. Oare ce mai fac ei? Când vor veni acasă? Le este dor de ea? Și-ar fi dorit să se poată transforma într-o pasăre și să zboare până la ei. Ce bine ar fi fost să am puteri magice, întocmai ca în basme! se gândea uneori. Mi-aș vizita părinții ori de câte ori mi-ar fi dor de ei.
Bunicul mergea cu ea la plimbare prin pădurea de lângă sat. Ascultau împreună cântecul păsărelelor și se minunau de frumusețea naturii. El îi povestea tot feluri de lucruri minunate, știa atât de multe despre flori, despre copaci, despre păsări...
Într-o zi, când razele soarelui încălzeau pământul, se hotărî să meargă în grădină. Se așeză la umbra prunului și își deschise cartea. Era așa de plăcut! Mai întâi se gândi la mama sa. Ar fi vrut să fie și ea aici, să se bucure împreună de căldura și frumusețea acestei zile. O alintă gândul că vor vorbi la telefon și o să-i povestească aventurile petrecute la școală. În multitudinea de verdeață care o înconjura, zări o lalea galbenă. Era puțin aplecată, părea nefericită. Probabil, vântul s-a jucat prea mult cu ea și este obosită, se gândi fetița. Se ridică de lângă prun, își lăsă cartea să lunece pe pământ și se îndreptă spre floare. În galbenul ei părea că se revărsase toată puterea soarelui. Un moment fetiței i se păru că laleaua își ridică floarea spre ea, dar se înșelă. Floarea stătea posomorâtă, cu fața spre pământ. Oare ce s-a întâmplat cu tine? De ce ești tristă? se întrebă Mara. Ești așa de frumoasă, dar tristă! Parcă ghicindu-i gândurile, un glas trist îi răspunse:
— Sunt supărată pentru că nu mai am prieteni.
Fetiță se uită puțin speriată împrejur, dar nu zări pe nimeni. Privi laleaua și se întrebă dacă aceasta a vorbit.
— Nu te speria! Sunt eu, laleaua la care privești acum.
— Dar cum poți vorbi? Cum de înțeleg ceea ce spui...grăi stins fetița.
— Pentru că iubești natura, în special florile, poți vorbi și înțelege limba noastră. Nu oricine poate să vorbească cu noi, spuse laleaua.
— Dar cum de nu mai ai prieteni? fu curioasă Mara. Ești așa de frumoasă!
— O!...Eu sunt urâțică, de aceea toate prietenele mele m-au părăsit. Ele sunt drăguțe, îngrijite, iar soarele se joacă mereu cu petalele lor, spuse laleaua cu un glas foarte trist.
— Nu se poate! Tu ai o frumusețe unică! Pot să fiu eu prietena ta? întrebă Mara cu glas tremurând.
— Prietenia se leagă în timp. Un prieten nu este ușor de găsit.
— Lasă-mă să încerc! Aș fi onorată să fiu prietena ta, spuse fetița cu fața roșie ca focul.
— Pentru început, aș vrea să-mi spui câteva lucruri despre tine. Să ne cunoaștem!
— Mă numesc Mara, am zece ani, locuiesc cu bunicii pentru că părinții mei sunt plecați în străinătate, sunt elevă la școala din sat. Îmi place să citesc și să admir natura. Nici eu nu am prieteni, întocmai ca și tine.
— Hm!...Ești o fetiță interesantă! Eu mă numesc Gălbenița, am doi ani și locuiesc momentan în grădina bunicilor tăi. Am avut prietene, dar așa cum ți-am spus, m-au abandonat.
— Îmi pare bine de cunoștință! spuse fetița veselă.
— Aș vrea să-mi citești zilnic din cărțile pe care le aduci cu tine. Te-am observat mereu. Te așezi la umbra prunului. Ești așa de cufundată în lectura cărții că nici nu observi că toată grădina te privește.
— Îmi cer scuze! De acum încolo o să fiu mai atentă la grădina bunicilor.
Deodată, un glas din depărtare se auzi:
— Mara, haide să mănânci! E târziu.
Era bunica fetiței.
— Mă strigă bunica, dar o să vin mai târziu să-ți spun noapte bună, zise fetița.
— Bine! Te voi aștepta, grăi floarea. Să știi că și noi, florile, adormim devreme. Dimineața, soarele ne trezește. Trebuie să fim odihnite.
Fetița se îndepărtă de floare, gândindu-se că și-a făcut o nouă prietenă. Și nu orice fel de prietenă, ci o floare. Dacă va povesti colegilor de la școală sau bunicilor despre acest subiect, vor spune că e bolnavă, că delirează. O să păstreze acest secret.
După ce mâncă, fetiță își ajută bunica la spălatul vaselor. Gândul ei era la noua prietenă. Cum e posibil să înțeleagă limbajul florilor. Și dacă era așa, de ce florile celelalte nu îi vorbeau. Interesant! se gândi Mara. O să merg să-i spun noapte bună. Plecă grăbită spre grădină. Zări laleaua galbenă de departe. Chiar dacă soarele dispăruse, ea se înălța dreaptă spre cer. Nu mai era aplecată spre pământ. Cred că mă așteaptă, se gândi fetița.
— Am venit să-ți urez noapte bună, îi spuse Mara lalelei.
— Mă bucur că nu m-ai uitat. Mâine, te aștept să-mi citești din cartea ta magică, zise cu înflăcărare laleaua.
— Sigur! Abia aștept. Noapte bună!
— Noapte bună!
Fetița porni spre casa bunicilor. Se tot gândea la ceea ce i se întâmplase. Oare visase? Mâine, când se va trezi, o să-și dea seama că a fost un vis frumos. Zâmbi. Bunicii îi spuseseră noapte bună de mult timp, dar ea nu mai avea nici somn, nici chef de citit. Oare există flori fermecate? Oare este vreo zână transformată în floare? Oare citise prea mult și imaginația ei era exagerată? Mii de gânduri o chinuiau. O să-i povestească mamei această întâmplare. Mai bine, nu! Ce o să creadă mama? O să se îngrijoreze. O să țină totul secret. Într-un final, adormi.
A doua zi, fetița se trezi, se spălă, mâncă și înainte de a merge spre școală, vizită mica floare. Se salutară voios. Floarea era veselă de data aceasta și îi spuse că o așteaptă nerăbdătoare să se întoarcă. Bineînțeles că fetița a ținut totul secret la școală. Nu a povestit nimic colegilor ei. Era o relație specială între ea și floare. Nimeni nu o să afle.
Ajungând acasă, vorbi puțin cu bunicii, mâncă și le spuse că merge în grădină să citească. Bunicii o încurajau și se bucurau văzând că fetița era preocupată de citit, dar erau și triști, pentru că nu avea prieteni. Poate, cu timpul, își va face și prieteni, se gândeau ei.
Laleaua o aștepta. De data aceasta, era și mai frumoasă în lumina soarelui.
— Bună! O să aduc puțină apă să îți pun la rădăcină, îi spune fetița.
— Mulțumesc! răspunse laleaua.
Mara aduse stropitoarea și o udă. Udă și celelalte flori. Acestea se înviorară imediat ca după o ploaie răcoroasă.
— Aș fi bucuroasă dacă mi-ai citi din cartea ta, zise laleaua fericită.
— Cu mult drag, adăugă fetița fericită. Acum am cu cine să-mi împărtășesc aventurile citite.
Și începu să citească cu nesaț. Subiectul cărții o fascină pe floare. Uneori, o oprea pe Mara din citit, punându-i diverse întrebări.
— Ce complicați sunt oamenii! Fericirea constă în lucruri mici. Uite, noi, florile, suntem vesele dacă suntem udate și îngrijite. Simțim dragostea oamenilor și le oferim în schimb frumusețe și parfum. Oamenii, în schimb, vor multe și tot sunt nefericiți...ciudați sunteți voi!...
Și subiectul continua. Floarea era pasionată de tot ceea ce se întâmpla în carte. Întrebările erau nenumărate. Și așa zilele treceau, cărțile citite erau tot mai multe.
Într-o zi, când fetița veni să-i citească Gălbeniței, aceasta era îngândurată. Fetița observă. Se îngrijoră de starea ei.
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă? întrebă Mara.
— Aș vrea să-ți spun un lucru important. Știi, noi, lalelele, nu trăim mult timp, ne veștejim și murim. Eu simt că îmbătrânesc și timpul meu trece. Înainte de a pleca din lumea asta, aș vrea să vii cu mine într-un loc secret. Noi, de fapt, nu murim, ci mergem pe o altă planetă, planeta noastră, a lalelelor. Vom reveni pe pământ la anul, când va fi sezonul nostru. Vrem să aducem dragoste și fericire oamenilor care ne iubesc. Așa că, dacă ești de acord, aș dori să te port în lumea noastră. Vei lipsi numai un minut. Bunicii tăi nu îți vor observa lipsa.
— Voi veni cu multă plăcere. Vreau să cunosc planeta ta, spuse fetița.
Într-o clipă, fetiței i se făcu somn. Părea că zboară. Laleaua era lângă ea. Visez, gândi Mara.
— Nu visezi, spuse laleaua cea galbenă. O să cunoști planeta noastră. Totul este diferit.
Într-adevăr, nici nu termină de rostit cuvintele laleaua, că fetița văzu de departe o mulțime de lalele, de toate culorile. Vorbeau între ele. Era mult zgomot. Erau foarte gălăgioase. Soarele le mângâia cu razele lui. Râuri curgeau, iar unele dintre ele se distrau stropindu-se cu apă. Altele se jucau, alergau. Era o planetă fericită.
— Aici, toți suntem fericiți. Nu există ceartă, invidie sau fățărnicie. Ne ajutăm reciproc. După ce ne trece vremea pe pământ, ne întoarcem pe planeta noastră. Cât suntem pe pământ, ne mai supărăm între noi, dar aici, toate suntem vesele. Te invit să-mi cunoști familia.
Fetița se îndreptă cam sfioasă spre un grup de lalele galbene, care râdeau fericite.
— Vreau să v-o prezint pe prietena mea, Mara, se adresă laleaua grupului de flori galbene.
Florile se uitară mirate la fetiță.
— Ce caută un om printre noi? De ce ai adus-o aici? întrebară florile. Oamenii nu au voie pe planeta noastră.
— E o prietenă specială. Am vrut să vă cunoască. Mara m-a îngrijit pe pământ.
— În cazul acesta, te salutăm Mara. Noi suntem familia Gălbeniței. Suntem o familie foarte mare. Și noi am fost pe pământ, dar vremea acolo ni s-a scurs și am venit pe planeta noastră. Suntem foarte fericite când ne reîntâlnim.
O lacrimă se scurse pe obrazul rumen al fetiței.
— De ce plângi? Te-am supărat? zise o lalea mai în vârstă, care se părea că este mama Gălbeniței.
— Nu, sunt chiar fericită pentru voi. Mă gândeam la momentul în care mă voi întâlni și eu cu părinții mei care sunt plecați departe.
— Ne pare rău, dar sunt sigură că ei se gândesc la tine mereu și vor veni cât de curând să te strângă în brațe.
— Și eu sper. Aștept cu nerăbdare acest moment. Mulțumesc pentru încurajare!
— Acum, noi o să ne reîntoarcem în lumea oamenilor, dar cu voi o să mă revăd în curând. Vă îmbrățișez! spuse Gălbenița neamurilor și părinților ei.
— Și noi te așteptăm cu drag! Mara, sper să ne mai vedem! Ai grijă de tine!
— Mulțumesc! Sunteți drăguțe! La revedere!
Într-o clipă se trezi în grădină, lângă laleaua galbenă care își întindea capul spre soare.
— În câteva zile, eu voi muri, spuse laleaua, mă voi întoarce pe planeta mea. Nu fi tristă! Anul viitor vom fi din nou împreună și o să povestim ce am mai făcut, o să-mi citești din cărțile tale fascinante și o să ne distrăm.
— Așa e! O să-mi fie dor de tine! O să te aștept mereu, iar gândurile mele se vor îndrepta mereu spre tine. Ești o prietenă specială! zise Mara.
În seara aceea, fetița se gândi că floarea va muri, dar se bucura pentru ea știind că va merge la familia ei. O va aștepta cu nerăbdare. La anul se vor revedea. Nu trebuia să fie tristă.
În următoarea seară, observă că laleaua era obosită, frunzele îi erau culcate pe pământ, iar petalele i se răriseră precum părul unui om în vârstă.
— Mâine, o să plec pe planeta mea, dar să nu fii tristă. Eu voi fi fericită acolo și mă voi gândi la tine. La anul ne vom revedea, spuse laleaua.
— O să-mi fie foarte dor de tine, dar mă va bucura gândul că ne vom reîntâlni, grăi Mara.
— Ar fi bine să ne luam la revedere acum. Mâine va fi prea târziu, adăugă floarea.
Fetița se aplecă și sărută petalele uscate ale florii. Floarea își ridică capul cel galben și zâmbi:
— Sunt așa de fericită că te-am cunoscut! Noapte bună și ne vedem anul viitor!
— Noapte bună! zise fetița și o lacrimă căzu peste petalele florii. Să ai grijă de tine și să fii fericită!
— Și tu să fii mai veselă și să-ți faci prieteni! spuse Gălbenița.
A doua zi, de dimineață, fetița merse în grădină, dar floarea stătea culcată pe pământ. Parcă dormea, obosită după o muncă grea. Fetița o rupse și o așeză în cartea pe care o citea. Așa, Gălbenița o va însoți mereu în aventurile cărților pe care le va citi. O va privi și îi va citi mereu, până o va revedea în grădină, tânără și plină de viață și de frumusețe.
O lacrimă căzu pe tulpina lipsită de viață a florii...părea că petalele uscate îi zâmbesc. Zâmbi și Mara...
Publicat de:
Stan Mihaela
Profesor limba și lit. română, la Școala Gimnazială „Simion Balint”, Copăceni, Cluj.