Elias

Totul se întâmpla în Grecia. Poate vă întrebați „De ce Grecia?” ... Pentru că tocmai acolo mi-a fost dat să ajung anul trecut într-o excursie și să mă alătur într-o seară unui grup de turiști veniți din toate colțurile lumii și adunați pe una dintre plajele orașului Salonic. Printre ei se afla și un bărbat pe nume Tamir, în vârstă de vreo 40 de ani, care m-a îndemnat să mă alătur lor, urmând să aibă loc un foc de tabără.

S-au spus multe povești în acea seară, dar doar una dintre el m-a impresionat într-atât încât să v-o spun și vouă: este vorba despre povestea spusă de Tamir, transmisă din generație în generație. Ea începea așa:

La marginea frumosului oraș antic Salonic, de pe malul pitoresc al Golfului Thermaikos, locuia Elias alături de numeroasa sa familie. Elias era al șaptelea copil și singurul băiat al familiei Lipatti. Era un băiețel de doar șase anișori. Avea părul cârlionțat și niște ochișori albaștri ca seninul cerului. Se născuse cu un mic semn în frunte. Părinții îi spuneau că era predestinat să ajungă un om important.

Mama sa, Agatha, se ocupa de gospodărie și de educația celor șapte copii, în timp ce tatăl lui, Theodore, muncea pământul din zori și până-n seară. Venea ostenit de pe câmp și de multe ori adormea cu capul pe masă așteptând ca soția sa să-i servească mâncarea.

Deși era mic și se presupune că nu înțelegea mare lucru, Elias citea de cele mai multe ori suferința din ochii tatălui, căruia îi era foarte greu să-și hrănească familia. Era din ce în ce mai greu… Parcă toate erau împotriva lui. Nu mai plouase de două luni, pământul era uscat, iar recolta din anul acela fusese compromisă.

Cuprins de compasiune și neputință, Elias se gândea cum ar putea să-și ajute tatăl. Se gândea să plece de acasă, în felul acesta ar fi mai puțini la masă. Îl opri pentru moment dragostea pe care i-o purta mamei, care era trup și suflet pentru familie. Gândul îi zbura și la minunatele lui surori și chiar la tatăl său. Totuși… trebuia să plece! Trebuia să facă ceva pentru familia lui!

A doua zi, dis-de-dimineață, cu lacrimi în ochi, se îmbrăcă pe furiș și părăsi căsuța, atât de dragă lui. Merse un timp prin pădure. Cuprins de teama sălbăticiunilor, se opri pe malul râului vrând să-și spele chipul. După ce se stropi pe față cu apa proaspătă și rece a râului, acestuia i se păru că aude o voce plăpândă care îl chema dinspre adâncimile apei: „Elias, urmează-mă! Urmează-mă, Elias!”. Copilul, auzindu-și numele, avu încredere în acea voce străină dar totuși familiară și vrut să se ridice de pe sol cu scopul de a descălța și a putea intra în râu. Dar ce să vezi? Când să facă acest lucru, își pierduse dintr-odată echilibrul și alunecă înspre apă, norocul lui fiind că reuși să se sprijine cu mâna de fundul nămolos al râului, care nu era adânc decât în larg. Când să se ridice își dădu seama că ținea în mâna dreaptă, pe lângă o grămadă generoasă de nămol, și un dublon. Se uita mirat la acea monedă veche și nu-i venea să-și creadă ochilor. Părea că norocul dăduse peste el. Se uită în stânga, se uită în dreapta … Nu era nimeni care să-și revendice moneda. Într-un final, se ridică din apă și cu ochișorii aceia albaștri și strălucitori, mai privi încă o dată moneda. Se pare că prinsese peștișorul de aur.

Elias plecă fericit spre casă. Lipsise câteva ore, dar părinții lui erau foarte îngrijorați. Vecinii alertați porniseră în căutarea lui. Reîntâlnirea cu familia fusese extrem de emoționantă: mamei îi curgeau lacrimile de fericire la vederea băiatului, tatăl își șterse cu mâneca lacrima care urma să cadă. Întrebările nu conteneau să se oprească: „Unde ai fost?”, „De ce ai plecat?” etc.

Elias își ridică ochii nevinovați și deschise cu emoție pumnul. Ținea în mână moneda care avea să le schimbe viața.

— Ce s-a întâmplat cu Elias? am întrebat eu, curioasă.

Tamir mi-a explicat că datorită monedei, situația lor financiară s-a îmbunătățit, Elias fiind trimis la școală. Așa cum preziseră părinții, avea să devină un om important. A ajuns un medic renumit, ajutând de fiecare dată când era nevoie. N-a uitat însă niciodată de unde a plecat…

— Tamir, am îndrăznit eu după ce acesta și-a terminat povestea, Elias a existat cu adevărat?

— Da, bineînțeles, cum să nu existe? mi-a răspuns acesta zâmbind.

— Cum poți fi atât de sigur? am întrebat din nou, fiind nedumerită de certitudinea acestuia.

— Deoarece Elias a fost străbunicul meu, a declarat Tamir, zâmbetul acestuia înseninându-i din ce în mai mult fața. Îmi place să spun povestea lui oamenilor întrucât dacă nu ar fi făcut ceea ce a făcut la vremea respectivă, familia mea ar fi trăit de pe o zi pe alta cine știe câți ani de atunci încolo.

Am plecat din Grecia cu amintiri de neuitat, însă mereu cu gândul la băiețelul de șase ani a cărui poveste o voi spune și eu mai departe multă vreme de acum înainte, iar al cărui nume sper că nu îl voi uita niciodată și pe care vă îndemn și pe voi să nu-l uitați: Elias…