Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți pentru că a unora ca acestora este Împărăția cerurilor! – sunt cuvintele Mântuitorului, ale acelui ce a fost numit de către apostolii săi și, apoi, de o întreagă istorie creștină, Învățătorul, acel pedagog prin excelență, care ne-a predat materiile fundamentale ale vieții: binele, frumosul, morala, credința și iubirea.
Dar cum să-l faci pe copil să ajungă la aceste valori esențiale ale umanității? Iată o întrebare pe care și-au pus-o veacuri de-a rândul, filozofi, profesori, părinți, preoți și chiar cercetători.
Din toate timpurile, scopul școlii a fost să formeze oameni, într-un mod organizat. Reușește sau nu, rămâne de văzut, pentru că, cu toate evaluările pe care se bate moneda la momentul actual, de fapt, omul își pune potențialul în slujba societății abia mai târziu. Abia atunci, după mine, putem evalua cu adevărat un individ.
Tot ceea ce se întreprinde pentru formarea unui om trebuie bine gândit și bine făcut. Din păcate, până acolo este o cale lungă. De această sarcină se fac responsabile, în primul rând, școala și familia, dar nu numai. Dacă cei doi factori amintiți își fac treaba cum trebuie, restul factorilor au meritul de a șlefui și de a cizela ceea ce s-a construit.
Un rol foarte mare în formarea copilului în spiritul credinței îi revine mamei, care ar trebui să se regăsească în fiecare duminică la biserică cu copilul de mână. Puțin câte puțin, copilul ar deprinde să asculte sfatul preotului și al cărții sfinte. Puțin câte puțin el ar învăța să trăiască după normele binelui propovăduit de religie, s-ar îndumnezei cu iubirea trimisă de Dumnezeu și ar iubi la rândul lui tot ceea ce Dumnezeu a creat și ne-a lăsat nouă oamenilor spre folosință. Din acest motiv, familia ar trebui să-și însoțească permanent copiii la biserică.
În acest moment s-a făcut un pas foarte important în acest sens deoarece în școli s-a introdus studiul religiei. Dar pașii se fac greu, pentru că nu se dă importanța cuvenită studiului acestei materii, care adesea este confundată cu o disciplină opțională.
Ora de religie oferă atâtea exemple minunate, demne de urmat, pentru a învăța copilul că în această lume omul are posibilitatea de a merge pe două căi. O cale este drumul călăuzit de îngerul bun – calea omului de nădejde, care nu face răul, care caută să fie plăcut de Dumnezeu, care făcând bine este iubit de mic și care va construi în tot ce va întreprinde mai târziu. Cealaltă cale este calea pierzaniei, călăuzită de îngerul întunericului, urmată de indivizii care nu se tem de nimic, nu au norme, nu au respect pentru nimic și pentru nimeni, nici măcar pentru părinți. Măcar și numai pentru atât, pentru a-l deprinde pe copil cu respectul pentru mamă și tată ar merita efortul de a-l deprinde pe copil cu drumul către biserică, pentru că învățând cele zece porunci și-ar aminti că una dintre ele se referă la respectul pentru părinți, apoi deslușind că este bine să nu facă rău nimănui, ar transfera gândul și gestul bun către tot și toate câte îl înconjoară.
Dacă este deprins să protejeze ființa și lucrul, om și animal, buruiană și floare, apă și piatră, groapă și munte, copilul de azi, omul de mâine ar înțelege, ar simți că lumea trebuie lăsată și celor care vor veni după noi pentru că și aceștia vor avea nevoie de ea, pentru că Dumnezeu când a creat lumea nu a făcut-o numai pentru unii, ci pentru toți semenii lui.
Cu ajutorul educației religioase copilul primește noțiuni și exemple de norme morale fără cusur. El învață despre iubirea adevărată care și-a pierdut conotațiile în interpretarea actuală. La biserică și în școală copilul își însușește diverse rugăciuni care fac mult bine celui ce se deprinde să se însoțească cu rugăciunea.
Momentul rugăciunii cu întreaga lui solemnitate aduce binele și celui bolnav, dar și celui sănătos, și celui puternic, dar și celui slab, și celui grăbit, dar și celui aflat în repaus, este timpul de întoarcere către sine și către Dumnezeu. Dacă omul ar învăța să ridice către Dumnezeu ruga curată și puternică prin trăire, atunci cu certitudine forța divină și-ar revărsa harul său peste lume iar omul ar simți aceasta.
Rugăciunea constituie aspectul dinamic lucrător al creștinismului alături de post și milostenie. Pentru formarea duhovnicească a elevului este necesar ca acesta să înțeleagă importanța rugăciunii, să se deprindă cu ea, să devină om al rugăciunii. Prin rugăciune se realizează comunicarea om-om și om-Dumnezeu.
În rugăciunile noastre către Dumnezeu îl cuprindem și pe aproapele nostru fie el rudă, prieten, dușman etc. Dacă copilul crește cu Dumnezeu în gând și-n vecinătate, la modul permanent, pe măsură ce vremea trece și el va ști să-și pună în balanță faptele bune și greșelile, atunci cu un raționament simplu va percepe rolul credinței. El va ști că o săptămână are 168 de ore. Din zbuciumul lor, doar 2 sau 4 ore ar trebui dedicate pentru comuniunea lui cu Dumnezeu. Aceste 2-4 ore ar trebui să fie pentru suflet, pentru ca filtrul credinței să nu lase loc întinării păcatului, să se cuibărească lângă cea mai dragă dintre creațiile lui Dumnezeu, lângă om și să-l murdărească pentru atunci când va sta singur la dreapta judecată.
Un om credincios și credința lui vor semăna pe pământ binele, vor fi o casă deschisă permanent nevoiașilor, vor construi fără a distruge, vor da și nu vor cere răsplată în schimb, vor râde cu veselul și vor plânge cu cel trist, vor fi de fapt așa cum toți simțim nevoia să fie cu noi cel de alături.
În concluzie, educația religioasă trebuie să fie alături de alți factori ai formării omului, unul major, pentru că toată paleta ei înseamnă cultivarea binelui, a omului adevărat. Părinții, educatorii, învățătorii, profesorii de religie trebuie să aibă același scop precis: educația și instrucția copilului, care să conducă la formarea unui om creativ și a unui caracter moral religios. Atunci când adevărata paternitate, cei trei părinți ai educației (familia, școala și biserica) își fac bine și la timp fiecare datoria, înmânându-și unul altuia sufletele, copiii pot crește frumos și rodnic pentru viitor.
Bibliografie
Băncilă Vasile, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București, 1996.
Cucoș Constantin, Educația religioasă, conținut și forme de realizare, Editura Polirom, Iași, 1996.
Pr. prof. dr. Gheorghe Popă, Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Publicat de:
Popescu Elena Coca
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Nr.49, București.