Profesorul are un rol foarte important, el neexecutând doar modele impuse ci fiind un factor activ în dezvoltarea procesului de învățământ, cu atât mai mult, profesorul de limba și literatura româna care trebuie să demonstreze o mare flexibilitate în gândire și în modul de abordare a conținuturilor. El trebuie să fie capabil să facă legături cu toate celelalte discipline și pentru aceasta trebuie să învețe, să se perfecționeze permanent și să vadă în elevi parteneri de dialog. În urma acestui dialog care trebuie să devină din ce în ce mai flexibil, se permite perfecționarea elevului dar și a cadrului didactic. Intenția întregului proces de educație fiind aceea de a crea indivizi capabili de a se descurca pe cont propriu pe drumurile din ce în ce mai întortocheate ale societății moderne într-o continuă și imprevizibilă evoluție.
Se încearcă să se mute accentul de pe informație pe dobândirea de competențe de tip funcțional. Ne propunem să urmărim modul în care se poate realiza la clasă trecerea la cultura acțiunii contextualizate, cea care presupune aplicarea optimă a unor tehnici și strategii de procesare a informațiilor. Cu alte cuvinte, elevul nu trebuie să devină doar depozitarul unor informații uneori nefolositoare, ci trebuie să asimileze instrumente de prelucrare și accesare la nivel superior a informației; se mută accentul de pe „a memora” pe „a folosi” prin corelarea conținuturilor învățării cu competențele ce urmează a fi însușite de elevi. Evident că imediat ce intră în ceea ce se numește câmpul muncii, individul, fost elev pe băncile școlii va fi obligat să se descurce pe cont propriu și tocmai de aceea este necesar să dețină aceste competențe de tip funcțional care îl vor ajuta să se plieze mai bine pe noile situații de viață în care va fi nevoit să se adapteze.
Limba și literatura română rămâne, de departe, cea mai importantă disciplină școlară, fiind inclusă obligatoriu, la fel ca și până acum, în toate evaluările naționale. Cu ajutorul acestei discipline elevul poate fi capabil să asimileze mai ușor informații din toate celelalte domenii. Am putea spune că printr-un efort susținut la orele de limba și literatura română se parcurge o parte din drumul necesar acumulării de cunoștințe în celelalte domenii. Exprimarea corectă, coerentă și clară în limba națională nu poate decât să îl ajute pe cel care, proaspăt absolvent fiind, vrea să se armonizeze cu ceea ce înseamnă societatea contemporană, facilitându-se acumularea de noi informații. Ușurință cu care un tânăr poate comunica și se poate comunica, lejeritatea cu care poate percepe un mesaj îi netezesc drumul chiar și în ceea ce poate însemna o carieră de succes. Cu alte cuvinte, cunoașterea bună a limbii române este o condiție esențială pentru a reuși în orice alt domeniu, nu numai în filologie.
Chiar în programa școlară pentru ciclul superior al liceului se menționează faptul că „prin disciplina limba și literatura română se urmărește consolidarea competențelor de comunicare ale elevilor, indispensabile în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională.” Astfel, pentru ca un absolvent să devină utilizator avansat al limbii române, pentru a câștiga abilitățile necesare de comunicare într-o societate în continuă transformare, școala trebuie să aibă grijă să îndrepte elevul spre studiul limbii române, spre domeniul comunicării, spre dezvoltarea deprinderilor de documentare și argumentare și spre formarea competențelor de lectură ale cititorului avizat.
În scoală contemporană profesorii trebuie să folosească metode moderne, să limiteze metodele tradiționale la strictul necesar, acolo unde nu se poate recurge la elementele modernității. De aceea, dascălul se va orienta după nevoile reale ale elevilor, el fiind cel care trebuie să se adapteze, după cunoașterea efectivelor de elevi; el trebuie să se concentreze pe folosirea unor activități formative și performative, acestea presupunând implicarea și interacționarea în rezolvarea unor sarcini de învățare concrete. Didactica modernă subliniază necesitatea individualizării instruirii, activitatea didactică de calitate superioară având ca premisă socială și ca finalitate pedagogică egalizarea șanselor de reușită ale tuturor elevilor, în sensul realizării învățării depline, așa cum subliniază și Vasile Bunescu în lucrarea sa „Învățarea deplină. Teorie și practică”, după ce a studiat modelul de învățare al lui John Carroll și pe cel al lui B. Bloom: „majoritatea elevilor pot să-și realizeze la un nivel înalt capacitatea de învățare dacă instruirea lor se desfășoară adaptat și sistematic, dacă sunt ajutați când și acolo unde au dificultăți, dacă li se dă suficient timp pentru învățarea deplină și dacă există un criteriu clar pentru definirea acestui nivel de învățare.”
În același timp, „profesorul de limba și literatura română are sarcina și datoria de a crea contexte noi, inedite, de învățare, care să valorifice potențialul creativ al elevului, abilitățile sale de a analiza și interpreta prin grila proprie textul și fenomenul literar, capacitatea de a-și exprima corect și coerent reacțiile față de diverse texte/fenomene literare sau culturale, în contexte diverse/reale de comunicare, descoperirea și învățarea activă a valorilor literaturii române, dar și efortul propriu al elevilor de a „cuceri” informația.” Cu alte cuvinte, în procesul de învățare sunt implicate doua părți direct interesate: profesorul și elevul. Fiecare dintre aceștia ar trebui sa se implice activ, să depună un efort susținut și consecvent pentru rezultate vizibile nu doar sub forma notelor din catalog, dar și ca manifestare reală printr-o comunicare din ce în ce mai eficientă.
Managementul atent, o proiectare riguroasă, diversificarea metodelor, implicarea activă și creativă a elevilor și a profesorului ca parteneri în procesul de învățare sunt elemente ce pot duce la dobândirea competențelor funcționale și la trecerea cu succes a oricăror examene, începând cu cele școlare și continuând cu cele din viața socială a absolventului. Succesul se măsoară nu doar în rezultatele imediate, din catalogul școlar, satisfacția reală vine atunci când, datorită unei bune comunicări în limba româna, individul matur se poate adapta noilor situații de viață și își poate atinge obiectivele cu ușurință.
Bibliografie:
Bunescu, Vasile, „Învățarea deplină.Teorie și practică”, București, Editura Didactică și pedagogică R.A. , 1995
Cerghit, Ioan, „Metode de învățământ”, Ediția a II-a , revăzută și adăugită, București, Editura Didactică şi pedagogică, 1980
Cojocǎreanu, Gabriela, Vâlceanu, Alina, „Didactica specialității - Limba și literatura româna-Liceu”, Editat cu sprijinul Agenției Naționale pentru Cercetare Științifică, Editura Arves
Cucoș, Constantin, „Teoria și metodologia evaluării”, Seria Collegium.Științele educației , Editura Polirom, 2008
Ministerul Educației și Cercetării, Consiliul Național pentru Curriculum, Programe Școlare Ciclul Superior al Liceului, Limba și Literatura Româna, Clasa a XII-a
Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare în Învățământul Preuniversitar, Evaluarea la disciplina Limba și literatura româna în cadrul examenului național de bacalaureat 2010
Neştian, C. Valeriu, „ Metodica predării textului literar în liceu”, București, Editura didactică și pedagogică, 1982
Ghid metodologic, Aria curricularǎ Limba și Comunicare, liceu, Ministerul Educației și Cercetării, elaborat de Consiliul Național pentru Curriculum, Editura Aramis
Publicat de:
Moțoc Lucica
Profesor la Liceul Teoretic „Dunărea”, Galați.