Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Geometria (din greacă γεωμετρία; geo = pământ, metria = măsură) s-a născut ca fiind ramura de studiu a matematicii (una dintre cele două ramuri ale matematicii moderne) care se ocupă cu relațiile spațiale. Pornind de la studiul unor figuri prezente în imediata noastră apropiere, geometria îmbină coerent gândirea abstractă cu gândirea concretă.
Geometria lui Euclid apare ca o doctrină constituită din punct de vedere teoretic, ca o știință deductivă ale cărei adevăruri numite teoreme, se deduc logic dintr-o serie de enunțuri și axiome, rezultate din propria-i experiență, din observații făcute de-a lungul anilor în mediul înconjurător, atât cel natural, cât și cel antropic. Geometria euclidiană, are ca sens general, geometria, ce are ca bază cele 13 cărți ale operei "Elemente" a matematicianului grec, Euclid (365 – 300 î.H.). Cunoștințele cuprinse în acele cărți și-au păstrat valabilitatea peste secole și decenii, până în zilele noastre, fiind bine fundamentate logic și având la bază argumente matematice riguroase.
Modul în care a fost reconcepută geometria cu tentă de modernitate, drept studiu logic deductiv, a determinat o altfel de formulare a sistemului axiomatic a lui Euclid de către matematicianul german David Hilbert (1862-1943) în cartea sa, "Bazele geometriei", apărută în anul 1899.
Termenul de LECTURĂ provine din limba franceză, lecture, și în cadrul fenomenului cultural, descrie modalitățile de a citi și de a interpreta un text literar sau un fapt real, dându-i un sens ce se situează dincolo de semnificația aparentă.
Există, cum sublinia Paul Cornea în „Introducere în teoria lecturii”, două accepții majore ale conceptului de lectură; o accepție care se rezumă la comunicarea scriptică-citirea propriu-zisă, și o alta, extinsă, care se referă la orice tip de comunicare, aptă să fie decodificată de o conștiință receptoare.
În sens restrâns, prin lectură se înțelege ansamblul activităților perceptive și cognitive vizând identificarea și înțelegerea mesajelor transmise graphic.
Cel de-al doilea sens al termenului, extins, se referă la identificarea și înțelegerea unor mesaje transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decât cel grafic. În acest fel, orice sistem de semne artificiale sau naturale, având o anumită sintaxă (reguli de combinare) și o semantică (un repertoriu de semnificații), poate fi citit. Există, astfel, lecturi tactile ( de exemplu alfabetul Braille, utilizat de orbi), lecturi optice (care presupun descifrarea caracterelor înscrise de un calculator), lecturi ale codului genetic, lecturi ale trăsăturilor feței (fizionomiei), lecturi ale caracterelor scrisului (grafologie), lecturi ale viselor (psihanaliza) etc. În acest înțeles general, lectura devine, remarcă Paul Cornea, o formă universală a capacității omului de a descifra sensurile universului, un mod de a instaura semnificații, corelând unități de conținut unor expresii date. Ideea că actul lecturii presupune însumarea, sinteza semnelor grafice a dominat gândirea tradițională.
Din punct de vedere etimologic, la originea cuvântului lectură se află rădăcina indo-europeană „leg” (cu sensul de „reunire”) păstrată în greacă (leg-eon), latină și albaneză. În limbile moderne, termenul provine din latinescul „lectura”, trecut în secolul al XIV-lea în franceză sub forma „lecture”, de unde s-a răspândit în celelalte limbi. În latină lego înseamnă, pe de o parte, „a strânge, a aduna, a reuni” (limba română „a lega”); în al doilea rând, ( „a alege, a cerne”) și în al treilea rând „a enumera, a socoti”.
Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai legat, mai dureros și mai gingaș, totodată ca meșteșugul fericit al cuvintelor. (Tudor Argezi)
Niciun om nu poate trăi în afara cuvântului. De aici și răspunderea, una permanentă, absolută, pe care o avem cu toții, căci, el, cuvântul, ne poartă gândurile. Și tot el ne poartă și cinstea.
Felul de a vorbi și a scrie ne caracterizează, e cartea noastră de vizită. Cu părere de rău, avem mult de lucru la acest capitol.
În procesul instructiv – educativ la lecțiile de limbă și literatură română, dezvoltarea competenței de comunicare orală și scrisă e un obiectiv major. Să-i facem pe elevi să vorbească frumos, cursiv, să răspundă la întrebări fără să se rușineze, să-și exprime gândurile, părerile ,e datoria noastră. Astfel vom educa niște cetățeni activi, inteligenți. Realizarea acestei competențe depinde de capacitatea noastră de-a alege și a folosi cu dibăcie strategii didactice. Sunt convinsă că elevii de astăzi așteaptă ceva nou, interesant, de aceea cred că metodele interactive sunt binevenite, în același timp nu le putem ignora pe cele tradiționale.
Lucru cu dicționarul e iminent în activitatea noastră, e un atribut absolut necesar, ce trebuie să-l însoțească pe elev peste tot. Să-l învățăm pe elev cum să folosească diverse tipuri de dicționare independent. În clasele mari e bine să nu ne grăbim să le explicăm ,ei singuri să caute sensul cuvintelor cu ajutorul dicționarelor. Nu e vorba numai de texte literare, dar și de orișice exerciții, de condițiile lor. Doar să verificăm dacă elevii cunosc sensurile lor. E rațional să se completeze vocabularul activ cu grupuri tematice de cuvinte, serii sinonimice, perechi antonimice. Sistematic aplic asemenea exerciți.
Prin raportare la limba literară, pleonasmele se clasifică în pleonasme tolerabile și pleonasme intolerabile. Pleonasmele tolerabile sunt îmbinări de cuvinte ce exprimă: dublarea negației, dublarea prin clitice a subiectului, a complementului direct și indirect, colocații gramaticalizate prin uz: mediu înconjurător/ambiant, marea majoritate, ani de zile, ieși afară, coboară jos, urcă sus, am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele, am înghețat de frig, și-a trăit viața etc. În ceea ce privește pleonasmele intolerabile menționăm că sunt acea categorie de pleonasme care ar putea fi ocolite chiar și de nespecialiști, dacă aceștia ar da atenție sensurilor exprimate de acele cuvinte. Pleonasmele sunt intolerabile când termenii sinonimici sunt vecini (adunare comemorativă în memoria) sau când același sens aparține unui element formativ cât și celuilalt termen al pleonasmului (autobiografia mea, coexista împreună).
Potrivit titlului acestui articol, în rândurile ce urmează ne vom ocupa de pleonasmele tolerabile. Vom evidenția grade diferite și perspective multiple în care pleonasmul nu este strict interzis: ca mijloc de insistență, de accentuare, de reliefare; ca mijloc de dezambiguizare; ca mijloc de exprimare clară a unei realități aparte; favorizate de informația incompletă a lucrărilor lexicografice românești; ca funcție prozodică; pleonasme justificate din punct de vedere gramatical; pleonasme că figuri de stil (pleonasmul stilistic sau expresiv). Menționăm că aceasta clasificare aparține cercetătorului Dorin N. Uritescu, 2006.
Scopul lucrării de față este să punem în prim plan toate aceste categorii de pleonasme tolerabile cu recomandarea de a încerca evitarea lor pe cât este posibil, chiar dacă ele apar uneori dintr-o nevoie absolută a emițătorului de a transmite clar mesajul către receptor.
Definiția cea mai simplă a principiului cutiei cunoscut și ca principiul lui Dirichlet se poate enunța astfel: Dacă se dă n+1 obiecte (de exemplu în matematică număr, punct, dreaptă, funcție etc.) dispuse în n cutii, atunci există cel puțin o cutie care conține două obiecte. Dacă în fiecare cutie ar fi cel mult un singur obiect, atunci în total am avea cel mult n obiecte.
Generalizare: Dacă plasăm kn+1 obiecte în n cutii, atunci cel puțin o cutie va conține cel puțin k+1 obiecte. De exemplu:
Exemplu 1. - Să se arate, că în fiecare comunitate se află 2 oameni, a căror cunoștințe printre cei prezenți sunt de același număr! (cunoștințele sunt reciproce)
Rezolvare: Presupunem că sunt n oameni în comunitatea respectivă. Atunci numărul cunoștințelor acestora pot lua următoarele n valori: 0, 1, 2, ..., n-2, n-1
Cum numerele 0 și n-1 nu pot apărea simultan, dintre n-1 numere diferite trebuie să alegem n numere, prin urmare avem între ele 2 identice.
Limba și cultura sunt considerate două realități aflate într-o strânsă relație, fiind dependente de realitățile sociale căci utilizarea expresiilor frazeologice este determinată de anumite intenții comunicative și stă sub semnul unor factori afectivi, a căror acțiune se reflectă în comportamentul psiho-socio-lingvistic al vorbitorilor.
Din punct de vedere pragmatic, frazeologismele/expresiile idiomatice țin de uzul colectiv, de întrebuințarea lor de către toți vorbitorii unei limbi în diverse situații de comunicare, contextul lingvistic și extralingvistic justificând utilizarea și clarificarea sensului acestora. Viața cuvintelor e strâns legată de viața poporului căci, aidoma cuvintelor, expresiile idiomatice sunt, deopotrivă, mijloace de comunicare lingvistică și culturală, sursă fundamentală de cunoaștere a reprezentărilor intelectuale, afective, spirituale ale celor care o întrebuințează. Prin utilizarea lor, în limba vorbită sau în limba scrisă, vorbitorul apelează la un fond tradițional comun ce contribuie la consolidarea sentimentului apartenenței la aceeași comunitate.
Prezența frazeologismelor în limba vorbită sau scrisă (fie literatură, fie de discurs publicitar sau jurnalistic) reprezintă un mijloc de caracterizare a universului uman prezentat. O categorie aparte de expresii marcate cultural este cea reprezentată de construcțiile care circulă în aceeași formă în limbi diferite și care pot fi înțelese și apreciate de vorbitorii ce se folosesc de un bagaj comun de cunoștințe culturale. Amintim aici acele formule și clișee internaționale, expresii elevate, izvorâte din variate surse culte, precum istoria și literatura sub multiplele ei forme, de la Biblia care domină spațiul cultural occidental, la literatura universală și națională, construite pe tiparul: substantiv în nominativ+articolul „lui”+ substantiv propriu: mitologice (de ex., călcâiul lui Ahile – „loc vulnerabil, punct slab al cuiva”), biblice (de ex., arca lui Noe – „îngrămădire de oameni și animale, diversitate”), istorice (de ex., sabia lui Damocles – „pericol care amenință permanent pe cineva”), literare (de ex., patul lui Procust – „constrângeri aplicate cuiva”), științifice/filosofice (de ex., oul lui Columb – „soluție găsită de cineva la o problemă greu de rezolvat, după ce altul a găsit-o”) etc.