Limba și cultura sunt considerate două realități aflate într-o strânsă relație, fiind dependente de realitățile sociale căci utilizarea expresiilor frazeologice este determinată de anumite intenții comunicative și stă sub semnul unor factori afectivi, a căror acțiune se reflectă în comportamentul psiho-socio-lingvistic al vorbitorilor.
Din punct de vedere pragmatic, frazeologismele/expresiile idiomatice țin de uzul colectiv, de întrebuințarea lor de către toți vorbitorii unei limbi în diverse situații de comunicare, contextul lingvistic și extralingvistic justificând utilizarea și clarificarea sensului acestora. Viața cuvintelor e strâns legată de viața poporului căci, aidoma cuvintelor, expresiile idiomatice sunt, deopotrivă, mijloace de comunicare lingvistică și culturală, sursă fundamentală de cunoaștere a reprezentărilor intelectuale, afective, spirituale ale celor care o întrebuințează. Prin utilizarea lor, în limba vorbită sau în limba scrisă, vorbitorul apelează la un fond tradițional comun ce contribuie la consolidarea sentimentului apartenenței la aceeași comunitate.
Prezența frazeologismelor în limba vorbită sau scrisă (fie literatură, fie de discurs publicitar sau jurnalistic) reprezintă un mijloc de caracterizare a universului uman prezentat. O categorie aparte de expresii marcate cultural este cea reprezentată de construcțiile care circulă în aceeași formă în limbi diferite și care pot fi înțelese și apreciate de vorbitorii ce se folosesc de un bagaj comun de cunoștințe culturale. Amintim aici acele formule și clișee internaționale, expresii elevate, izvorâte din variate surse culte, precum istoria și literatura sub multiplele ei forme, de la Biblia care domină spațiul cultural occidental, la literatura universală și națională, construite pe tiparul: substantiv în nominativ+articolul „lui”+ substantiv propriu: mitologice (de ex., călcâiul lui Ahile – „loc vulnerabil, punct slab al cuiva”), biblice (de ex., arca lui Noe – „îngrămădire de oameni și animale, diversitate”), istorice (de ex., sabia lui Damocles – „pericol care amenință permanent pe cineva”), literare (de ex., patul lui Procust – „constrângeri aplicate cuiva”), științifice/filosofice (de ex., oul lui Columb – „soluție găsită de cineva la o problemă greu de rezolvat, după ce altul a găsit-o”) etc.
La un alt nivel există și cuvinte marcate intraculturale, caracteristice pentru spații mai restrânse, fiind folosite în interiorul granițelor unei anumite națiuni sau în spațiul cultural al vorbitorilor aceleiași limbi. Expresiile idiomatice marcate cultural într-un mod explicit dezvăluie specificul cultural, istoric, național (sau chiar local) fie prin intermediul numelor proprii (antroponime, toponime, etnonime), fie prin numele comune care denumesc particularități culturale, cum ar fi mâncăruri specifice, datini, obiceiuri, tradiții și mentalități: anteriul lui Arvinte („care strică într-o parte, spre a drege, chipurile, în altă parte”), cuiul lui Pepelea („motiv, pretext pentru a stingheri mereu pe cineva”), a spune drept , ca neamțul, tufă de Veneția, a înghiți gălușca, a o pune de mămăligă, a trage în vale, a fura ca în codrii Vlăsiei, a nu avea niciun Dumnezeu, varga lui Dumnezeu, din Paști în Crăciun, la Paștele cailor etc. Toate aceste unități frazeologice neaoșe sau apărute pe teren românesc sunt indispensabil legate de cultura, tradiția, religia sau spiritul național, reflectând cu fidelitate aspectele menționate.
Tot în categoria expresiilor marcate cultural se pot include anumite situații de graniță, perifraze precum: autorul „Luceafăruluiˮ (pentru Mihai Eminescu), autorul „Baltaguluiˮ (pentru Mihail Sadoveanu), autorul lui „Ionˮ(pentru Liviu Rebreanu), autorul „Scrisorii pierduteˮ(pentru I.L. Caragiale), dar și structuri metaforice caracterizate prin frecvență, unitate de sens, expresivitate și vechime în limbă, precum: „luceafărul poeziei româneștiˮ pentru a ne referi la Mihai Eminescu sau „bardul de la Mirceștiˮ, cu referire la Vasile Alecsandri. În egală măsură, putem vorbi de frazeologisme ca element de specificitate pentru universul operelor unui scriitor anume. Opera lui Creangă, spre exemplu, este impregnată de numeroase expresii idiomatice cu funcția de a conferi autenticitate, verosimilitate discursului personajelor sau vocii naratorului, constituind în același timp mijloace de realizare a oralității; limbajul personajelor lui Creangă este, de fapt, felul de a vorbi al țăranilor moldoveni: a-și da arama pe față, a o lua la sănătoasa, a strica orzul pe gâște, de flori de cuc, a pune mână de la mână, a-și bate capul, a trage pe sfoară, a arăta coltucul (a face în ciudă) etc.
Un aspect ce trebuie menționat în legătură cu utilizarea frazeologismelor, cu precădere a celor marcate cultural, îl reprezintă dificultatea de echivalență și corespondență a acestora în alte limbi. Este cunoscut faptul că limba aparține unei culturi, se individualizează prin cultură, tot așa cum cultura se individualizează prin limbă, devenind ea însăși un fapt de cultură prin utilizare.
Numeroase sunt expresiile care nu pot menține modelul conceptual în traducere (cele care intră în categoria așa-numitelor cultureme), aspect important din punct de vedere al comunicării interculturale. Vor ridica întotdeauna probleme de echivalare (fie că apar izolat, fie în contexte lingvistice mai ample) expresiile idiomatice marcate cultural în mod explicit: cuiul lui Pepelea, a umbla teleleu Tănase, neamul lui Hîncu, a nimeri orbul Brăila/Suceava, Dunăre de mânios, papugiu de București, a fura ca în codrii Vlăsiei, a ajunge nemțoiacă etc. sau expresii ca: în dorul lelii, dor de ducă, a duce dorul cuiva, a arde de dorul cuiva etc. Oricare ar fi echivalentul în limba-țintă (de exemplu, engleza), nu este posibil să fie surprinsă emoția adevărată pe care cuvântul intraductibil „dor” (format din îmbinarea a două sentimente: „suferință și dorință”) o transmite, oricât de mulți termeni echivalenți ar propune dicționarele: longing, long to see, yearning (for/after), hanker (after/for), melancholy, grief, sorrow, craving, desire, want, wish, urge, hunger, thirst, appetite, lust, ache (for), miss, pine (for).
Continuând seria exemplelor, în franceză nu vom întâlni o expresie precum courir en mangeant la terre, ci aller comme un chat maigre/ courir à bride abattue sau fumer comme un serpent, ci fumer comme une locomotive/ une cheminée. Expresia a ți se pune soarele drept inimă „a fi flămând” nu există ca atare în franceză, dar se poate echivala cu expresia echivalentă avoir une faim de loup (după cum se poate observa, decodarea acesteia se face mult mai ușor decât în cazul expresiei idiomatice românești). Într-un alt exemplu, expresia românească a albi laptele – a face un lucru inutil se va traduce în engleză prin expresia echivalentă a pune pete leopardului – to put spots to a leopard. Toate sunt dovada faptului că fiecare limbă realizează în felul ei o expresie idiomatică.
În concluzie, traducătorul va selecta cel mai potrivit cuvânt/cea mai potrivită structură dintr-o serie sinonimică ca echivalent al unui termen din textul-sursă, ideal fiind ca expresiile idiomatice să fie traduse tot printr-un idiotism. Ca tehnică de traducere, echivalența (în special a metaforelor, comparațiilor, expresiilor idiomatice, eliptice sau aluzive, jocurilor de cuvinte) nu trebuie să reprezinte transpunerea literală a mesajului din limba-sursă, ci obținerea corespondenței de semnificație prin găsirea unor mijloace de expresie din limba-țintă care au același sens cu originalul. În egală măsură, va trebui să țină seama de o serie de alți factori care vor reprezenta cheia unei echivalări cât mai fidele: registrul stilistic al textului, vechimea sau noutatea termenului, răspândirea pe o anumită arie geografică, nota ironică, afectivă, depreciativă a contextului, încadrarea termenului în lexicul cult, popular sau regional etc.
Astfel, frazeologismele marcate cultural capătă valori simbolice, reflectând mentalitățile, concepțiile și preconcepții unui popor, ale unei colectivități. Prin oglindirea gândirii tipice, a comportamentului specific unui singur om sau unui grup, a unui anume mod de a vedea lucrurile, a anumitor principii morale pe care se întemeiază un fel particular de a gândi sau, pur și simplu, o viziune asupra lumii, acestea devin expresii-unicat ce reflectă culoarea locală sau universală. Frazeologia, cu toate formele ei de discurs repetat consolidat în timp de generații și generații de vorbitori, fragmente a „ceea ce s-a spus dejaˮ, constituie, fără îndoială, un tezaur vast ce reflectă bogăția limbii române, oglindind în egală măsură inepuizabilele resurse de expresivitate ale acesteia, sistemul de gândire al unui popor, valorile și conceptele sale culturale.
Bibliografie:
Berg, I., Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Saeculum și EdituraVestala, București, 1995.
Colțun, Gheorghe, Frazeologia limbii române, Ed. ARC, Chișinău, 2000.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984.
E. Coșeriu, Lecții de lingvistică generală. Traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga. Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Chișinău, Editura ARC, 2000
Publicat de:
Enacopol Georgeta
Profesor limba română, la Școala Gimnazială Nr.1 Tulucești.