Mitul iubirii la Mircea Eliade

Mitul iubirii urmărește nașterea unui mit erotic în viața lui Mircea Eliade, mit ce va fi transpus treptat în operele sale din prima perioadă de creație – Romanul adolescentului miop, Șantier, Maitreyi, Întoarcerea din rai.

În copilărie, Mircea Eliade trăiește primele sale revelații mistice care îl vor purta către o lume distinctă de cea reală, suspendată în sine, atemporală. Această lume secundă va deveni un model ideal în căutarea căruia se va afla necontenit și pe care imaginația sa debordantă, alimentată fie de numărul mare de cărți citite, fie de alte întâmplări reale în care istoria, destinul îl va arunca ulterior, îl va transpune simbolic în roman.

Pornind de la teoria irecognoscibilității sacrului, întreaga viață a lui Mircea Eliade poate fi privită ca o încercare neobosită de recunoaștere a sacrului camuflat în realitatea opacă a existenței cotidiene, iar fiecare nouă experiență trăită poate fi considerată un pas pe calea inițierii în vederea atingerii unui Centru ce coincide spațiului sacru descoperit în copilărie – reeditare a lumii zeilor în care limitele sunt anulate, ființa putându-se sustrage constrângerilor psihologice, sociale, etice, fiziologice, dobândind astfel „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Cele două căi pe care se poate accede către acest spațiu sunt dragostea și moartea. De vreme ce moartea include însă și extincția, dragostea rămâne singura modalitate acceptabilă de eliberare de sub constrângerile timpului istoric.

Primii pași pe drumul cunoașterii erotice îi face în adolescența când înțelege iubirea drept apropiere corporală, sentimentele fiind acceptate abia în timpul universității. Debutul sentimental se produce sub semnul „dublului”, dublu cultivat ulterior în toate celelalte aventuri sentimentale reale sau ficționale, care păstrează simbolismul arhetipal, dualitatea fiind doar aparență, doar joc de oglinzi, elementele dublului constituindu-se ca parți ale unul întreg, fie antagonice, fie complementare. Personajele Nișka și Rica din Romanul adolescentului miop, ale căror modele reale sunt Nonora și Thea, recreează aceeași unitate în diversitate și subliniază aspirația către totalitate a scriitorului.

În același prim roman se prefigurează ideea transformării femeii după modelul masculin, astfel încât ea să devină o imagine în oglindă a acestuia, o umbră spirituală a sa. Oricare ar fi însă calea pe care o femeie o alege – imitarea bărbatului sau renunțarea – va fi părăsită pentru că, cel care aspiră către un destin superior nu se poate lega prin căsătorie de lumea concretă. Căsătoria înseamnă ratare, compromisuri, ieșire din contemplarea pur teoretică a lumii.

Experiențele indiene, transpuse în Șantier și Maitreyi, duc la o aprofundare și chiar o resemnificare a concepțiilor erotice inițiale. Este analizată inițial femeia vulgară și lipsită de aspirații superioare al cărui unic destin este împlinirea materială, în persoana lui Ruth. Cea de-a doua experiență, trăită alături de Maitreyi, se dovedește un adevărat drum de cunoaștere spirituală pornind de la asocierea inițială a tinerei cu divinitățile feminine arhaice. Femeia nu mai este pură materialitate, ci se transformă în existență transcendentală, care, la rândul său, nu poate fi atinsă fără o prealabilă inițiere. Experiența mistică i se revelează la nivel concret prin atingeri care nu-și mai au rădăcini sexuale, ci sunt atingeri ale absolutului, capabile să reitereze stările de beatitudine trăite in copilărie.

Sfârșitul poveștii de iubire semnifică în același timp încheierea ritualului erotic parcurs. Urmează o perioadă de totală detașare de omenesc prin care să se anuleze orice formă preexistentă pentru ca inițiatul să își dobândească noua formă desăvârșită. Etapa finală a ritului de inițiere este ratată însă de tânăr care nu știe să valorizeze corespunzător asceza și se lasă antrenat într-o aventură sentimentală cu o tânără europeancă – Jenny, aruncată în calea sa ca o capcană, prin care să îl piardă sau să îl salveze, de însăși māyā.

 Labirintul erotic, redat în paginile romanului Întoarcerea din rai, va fi străbătut după întoarcerea ȋn țară. Povestea lui Pavel Anicet reia o obsesie a autorului însuși –posibilitatea de a iubi în același timp și cu aceeași intensitate două femei ca experiența paradoxală, inumană care deschide drumul către misterul totalității. Relația dublă a lui Pavel cu Una și Ghighi reface relația reală a lui Mircea Eliade cu Sorana și Nina.

Dar dacă lașitatea personajului, incapacitatea sa de a se recunoaște îndrăgostit, d accepta pierderea libertății absolute și în consecință a modului sacru de ființare implică sinuciderea, în plan real, Eliade se căsătorește cu Nina Mareș, alegerea sa fiind susținută de două teorii: „restitutio in integrum”, împlinire a destinului neîmplinit al Ninei și teoria irecognoscibilității sacrului potrivit căreia tocmai pentru că, aparent, căsătoria cu Nina părea dezastruoasă, ea trebuia, dacă credem în dialectica și misterul camuflării, să însemne exact contrariul.

În ceea ce privește sfârșitul inițierii erotice a lui Eliade, împlinirea destinului său, ca și începutul, este așezată sub semnul aceluiași concepții religios-mitice care îi ghidase întreaga existență. Pe Christinel o cunoaște în 1947 la Paris și, așa cum mărturisește, în ciuda vârstei, se poartă ca un adolescent îndrăgostit, fără a lua în seamă ridicolul comportamentului său. Nu pentru că sentimentul penibilului nu ar fi fost strivitor, ci pentru că simțea că e vorba și de altceva, că lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde, foarte probabil, fazele unui proces de totală reînnoire, de întregire.

Dacă în structura de suprafață, Noaptea de Sânziene este un roman de dragoste și o frescă a societății române pornind din perioada interbelică până după cel de-al doilea război mondial, într-un alt plan se proiectează căutarea zadarnică a împlinirii unei iubiri imposibile în spațiul terestru, profan. Ștefan Viziru iubește cu intensitate identică două femei – Ioana și Ileana, punând astfel, din nou, problema existenței dublului feminin în iubire și a capacității acestui dublu de a deschide poarta către existența sanctificată.

Trecerea finală, ca o împlinire definitiva a mitului erotic se realizează prin moarte, personajul principal, Ștefan Viziru pierind într-un accident de mașină, alături de una dintre iubitele sale, în noaptea de sânziene, la doisprezece ani după prima lor întâlnire.

Așadar, personalitatea complexă a lui Mircea Eliade face ca opera sa să nu poată fi privită decât ca sinteză complexă între universul științific și cel ficțional, păstrând totdeauna ca fundal existența sa istorică.

 

Bibliografie:

Culianu, Ioan Petru, Dialoguri ȋntrerupte, Corespondențӑ Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu, ediție ȋngrijitӑ și note de Tereza Culianu- Petrescu și Dan Petrescu, prefațӑ de Matei Cӑlinescu, Polirom, 2004.
Eliade, Mircea, Jurnal, 1941-1969, ediție ȋngrijitӑ de Mircea Handoca, Humanitas, București, 2004.
Eliade, Mircea, Memorii 1907-1960, ediție revӑzutӑ și indice de Mircea Handoca, Humanitas, București, 2004.
Lotreanu, Ion, Introducere ȋn opera lui Mircea Eliade, Minerva, București, 1980.
Marino, Adrian, Hermenautica lui Mircea Eliade, Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Simion, Eugen, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Demiurg, București, 1995.