Proverbul în literatura română

Vechimea proverbelor și zicătorilor, ca și a folclorului în general, e greu de stabilit. Se admite o existență îndelungată a acestor specii iar situația paremiilor, în raport cu celelalte genuri ale literaturii populare este oarecum deosebită. Acestea nu erau spuse cu prilejuri anumite ca poveștile, cântecele, doinele, baladele, orațiile, neavând o viață autonomă și circulând revărsate in masă vie a vocabularului. Ele au pătruns spontan și masiv in primele scrieri ale omenirii, dovada revelatoare a răspândirii lor încă din timpuri imemorabile.

Folosite de oameni in viața lor obișnuită, proverbele și zicătorile s-au strecurat nestingherite din gură în gură, din loc în loc, ajungând bunuri ale tuturor, poate în mai mare măsură decât idiomurile prin intermediul cărora se perindau. Treptat au intrat în textele scrise cu ajutorul cărora și-au continuat drumul în lume și mai târziu au fost remarcate ca forme distincte ale artei și gândirii. Scrieri cu vechime și origine multimilenară precum „Iliada“, „Odiseea”, „Biblia“, „Coranul”, „Vedele“, „Kalanda“, și alte cărți populare sau canonice, texte istorice și juridice, inscripții străvechi sunt colorate de „cuvinte înaripate” (cum numeau Homer și vechii greci proverbele și zicătorile). Paremiile au atras atenția asupra lor încă de demult, în privința genezei, a expresiei și substanței, stârnind admirația pentru ele și pentru producătorul lor etern „poporul, cel mai desăvârșit maestru” (Cicero).

Proverbul face parte din categoriile folclorice nerituale. Structura lui este determinată de funcția sa. Funcția își creează o structură specifică ce îi asigură eficiență. Este un mesaj de dimensiuni reduse, fapt ce determină anumite particularități de structură și conținut. Proverbul poate fi găsit peste tot: în Occident, în Orient, în Antichitate și astăzi. Proverbul se găsește la toate nivelele sociale fără nicio restricție de niciun ordin.

Ca obiecte ale cercetării, proverbele pot fi studiate sincronic și diacronic. Referitor „la data nașterii” proverbelor cercetătorii au renunțat să mai caute un răspuns. Cea mai veche colecție de proverbe descoperite până acum este cea conținută în „Cărțile de lut ale vechiului Sumer” (Kremer „Istoria începe la Sumer”, traducere românească București 1962).

 

ORIGINEA PROVERBULUI

Referitor la punctul de plecare în spațiu al proverbelor, cei mai mulți dintre cercetători au stabilit și au convenit că proverbul a apărut acolo unde a existat o comunitate umană. În legătură cu domeniul din care s-ar fi născut proverbul, au fost propuse soluții diferite. Aceste teorii susțin: originea filozofică, originea juridică și originea didactică a proverbelor.

 

1. Originea filozofică.

Aristotel sugerează originea proverbelor în preceptele filozofice, lucru transmis nouă printr-o mențiune a retorului Synesios din Cyrene.

 

1.1. Originea juridică.

Originea proverbelor este legată de primele încercări de legislație ale popoarelor antice: Codul lui Hammurabi, maximele celor șapte înțelepți ai lumii, codurile orientale. Această apropiere a fost favorizată de faptul că proverbele erau des folosite în practicile judiciare ale antichității. Funcțiile proverbului (normativă, moralizatoare, de sancționare a comportamentelor negative) au favorizat folosirea lor în procedura juridică sau în formularea legislativă pe de o parte, iar pe de altă parte, această folosire a fost favorizată de caracteristicile lor stilistice apropiate de particularitățile de stil proprii limbajului juridic.

 

1.2. Originea pedagogică.

Originea proverbelor într-un vechi cod al regulilor didactice a fost susținută pornind de la observația că, din cele mai vechi timpuri, proverbele au fost folosite în scoli în activitatea didactică. Stilul concis, precis, cu caracter memotehnic a transformat proverbul într-un mijloc de transmitere a informațiilor generale, de aici rezultând folosirea lui în procesul educațional.

 

2. Proverbul și speciile înrudite: zicătoarea, sentința, maxima, apoftegma.

Încă de la primele tratări filologice ale proverbului se poate observa preocuparea de a realiza o delimitare a altor specii cu expresie asemănătoare dar care, din diverse puncte de vedere, nu pot fi înglobate în aceeași categorie. Această delimitare a fost cu atât mai necesară cu cât s-a observat că există particularități, uneori diametral opuse, care impun în practică separarea mai multor clase de „ziceri tradiționale”- particularități de conținut sau de expresie.

Deschizător de drumuri este și de această dată Aristotel. În lucrarea sa intitulată „Retorica” se găsesc precizări cu privire la deosebirea între proverb și maximă dar și precizări ce privesc interdependența dintre aceste două clase.

Problema diferențierii proverbului de alte specii folclorice scurte și tradiționale s-a pus în cultura românească încă de la primele culegeri și interpretări teoretice ale materialului folcloric aparținând lui G. Dem Teodoresu, I. A. Zonne și alții. Chestiunea prezintă un aspect specific pentru folcloristica românească care a trebuit să caute o diferență mai ales între cele două expresii foarte apropiate ca uz și semnificație:

 

2.1. Proverbul și zicătoarea.

La Ovidiu Papadima găsim următoarea distincție: „zicătoarea este concretizarea plastică a unei situații legate de timp, ea te ajută numai s-o contempli și să o înțelegi. Proverbul e însă concretizarea unei situații de destin; te obligă mai mult decât a înțelege; te obligă să iei o atitudine”. Cu alte cuvinte, opoziția se face între valabilitatea la un moment dat în interiorul unui discurs particular – a zicătorii, și valabilitatea absolută, generală, desprinsă de context, a proverbului. Exemple: „Ziua, ceas și ceasul, clipă” plasticizează cât de repede trece timpul. Aceasta e o zicătoare dar „Un ceas al dimineții plătește cât trei după prânz” opune iarăși între cele două stiluri de viață și te obligă neapărat să optezi pentru unul. E un proverb. Celelalte ilustrări evidențiază distincții relativ facile, zicătorile fiind mai ales expresii centrate în jurul unui verb (ajungând până la valoarea locuțiunilor verbale), construcții nominale sau exclamații, iar proverbele – structuri mai largi cuprinzând antonimii, opoziții semantice (de unde și ideea opțiunii vorbitorului), imperative.

 

2.1.1. Delimitări prin criterii semantice.

Pentru G. Muntean proverbul este „o frază scurtă, de obicei ritmică și uneori rimată, prin care poporul, exprimând (cel mai adesea metaforic, concis și sugestiv) rezultatul unei lungi experiențe de viață, pronunță și o concluzie, un îndemn, o învățătură, o constatare asupra lumii, constatare ce are de regulă o nuanță morala, în timp ce zicătoarea „deși are implicată adesea o concluzie, o atitudine în înțelesul ei obișnuit, aceasta nu este exprimată direct, ci doar sugerată” (G. Muntean „Proverbe românești”). Rolul expresiei este subliniat și mai categoric atunci când acesta afirmă: „E limpede că dacă zicătorile se realizează mai ales pe bază figurate, proverbele nu presupun totdeauna acest procedeu”.

Observația lui Vasile Hetea merge în același sens: „La baza proverbului trebuie să existe totdeauna o gândire filozofică, etică sau sociala, formulate în propoziții categorice de sentință, în timp ce locuțiunea sau zicala este mai mult o observație, o apostrofă, o constatare, un îndemn sau un blestem, exprimate adeseori prin scurte interjecții sau cu ajutorul unor cuvinte care sugerează prin ele însele anumite noțiuni sau tipuri de oameni” (Vasile Hetea „Primele colecții de proverbe”).

Într-o formulare și mai scurtă I. C. Chitimea conchide: „proverbul rămâne la constatarea faptului și la exprimarea acestei constatări făcută de mai multe ori în formă metaforică și poetică. Legătura este însă strânsă între cele două forme paremiologice, încât adeseori proverbul se poate transforma în zicătoare și invers”.

Leiv Flydal definește zicătorile ca fiind „acele sintagme verbale goale (care se găsesc în infinitive, supine, gerunzii, participii sau forme impersonale)” iar proverbele ca fiind numai „enunțurile complete”.

În consecință, zicătoarea va avea verbul la un mod nepersonal, cel mai frecvent la infinitiv, el personalizându-se numai în condițiile enunțării (exemple: „a căuta acul în carul cu fân”, „a dezlega funia de par”, „a face umbră pământului degeaba”) iar proverbul va avea întotdeauna în structura sa o formă verbală personala (exemple: verb la indicativ: „apa trece pietrele rămân”, „nu dorm toți când au ochii închiși”, verb la condițional: „mintea de ar crește pe toate cărările ar paște-o și măgarii”, „n-ar fi lupi de n-ar fi oi”, verb la conjunctiv: „să bei vinul dar el să nu te bea”, verb la imperativ: „ascultă cu urechile, vezi cu ochii, dar taci cu gura”).

 

2.2. Proverbul în comparația proverbială.

Comparația proverbiala prin faptul că nu implică un sfat, o învățătură, ci este o constatare, o descriere a unui fapt, eveniment, personaj etc., se apropie mai mult de zicătoare. Formal, ea constă într-o comparație între doi sau mai mulți termeni. În funcție de clasele semantice în care se încadrează termenii de comparat, comparațiile proverbiale se pot clasifica în:

1. comparații cu elemente ale lumii minerale: „A crește ca din apă”, „A fi ca sarea în bucate.
2. comparații cu obiecte, lucruri: „A fi ca toporul fără coadă”; „A se face sfânta ca o cheie de biserică”.
3. comparații cu elemente ele lumii vegetale: „A sta ca ghimpele în ochii cuiva”, „A fi învelit ca ceapa”.
4. comparații cu animale: „A fi grabnic ca melcul”; „A fi ca un porc de Ignat”.
5. comparații cu fenomene ale naturii: „A căzut ca iarna grea”.
6. comparații cu categorii umane: „A se grămădi ca babele la praznic”, „Are burta ca de copil sărac”.
7. comparații cu sfinți: „A fi bun ca sfântul Petru”.
8. comparații cu personaje mitice: „A trăi ca în sânul lui Avram”.
9. comparații cu personaje fabuloase: „A fi ca o zână”, A trăi ca dracul cu popa”.
10. comparații cu naționalități: „A fi aproape ca turcul de împărtășanie”.
11. comparații cu nume de persoane: „A nimerit-o ca Irimia cu oiștea în gard”.
12. comparații cu persoane istorice: „A încălicat pe breazu ca un Mihai Viteazu”.

 

2.3. Proverbul și formele culte: sentința, maxima, (aforismul, cugetarea), adagiul, dictonul.

Proverbul rămâne proverb atâta timp cât nu i se poate identifica autorul. Dacă paternitatea proverbului a fost identificată, acesta încetează de a mai fi proverb și devine una din categoriile mai sus menționate. Demarcația dintre formele culte enumerate este foarte fină, variind în funcție de diverși cercetători și autori.

Sentința - este definită ca o formulare succintă expresivă și accesibilă, care se întipărește ușor în minte și ca atare este extrasă din context (opera sau lucrarea literară în care apare), fiind utilizată pe scară largă, în legătură cu diverse situații din viața vorbitorilor. Sentințele sunt frecvente la autorii antici (Cato cel Bătrân, Varro, Sallustu, Seneca, Martian) dar apar și la scriitori moderni (Gothe, Schiller etc.)

Maxima - (sau aforismul, cugetarea) este în multe cazuri similară cu sentința. Unii teoreticieni înțeleg prin sentință o maximă privită din punct de vedere oratoric, literar iar alții consideră sentința ca exprimând o formulare cu caracter filozofic sau etic mai larg, maxima acoperind domeniul vieții practice. Maxima s-a dezvoltat pe două căi: introducerea ei în diferite scrieri antice sau moderne, incluse apoi în culegeri sau antologii, crearea ei în mod voit, de anumiți autori. Este ilustrată în Antichitate de Appius Claudius Caecus, Publius Syrius, iar în literatura modernă de Rochefoucauld, Pascal, Goethe, Schopenhauer.

În literatura română a fost cultivată de Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga. Exemple: „Este mai frumos să știi câte ceva din tot decât să știi totul din ceva”. (Pascal).

Maxime biblice - Formulările de tip proverbial a căror origine este Biblia se numesc maxime biblice. Colecția editată de George Muntean cuprinde un număr de proverbe cărora li se poate stabili originea lor în Biblie: „Bate și ți se va deschide, cere și ți se va da” (1359), Țărână ești și în țărână te vei întoarce” (7442), „Vezi bârna din ochiul tău și pe urmă pe a celuilalt” (7892).

Apoftegma - Este o formulare concisă și adâncă ce conține un adevăr, o experiență de viață cu caracter de maximă generalitate, exprimate de cele mai multe ori de mari personalități ale Antichității, de obicei legată de o împrejurare istorică însemnată, este sinonimă cu adagiul și dictonul. Exemplu: „Nu învățăm pentru școală ci pentru viață” (Seneca). În Evul Mediu cea mai cunoscută culegere de adagii este cea a lui Erasmus - „Adagia”.

Existența proverbelor este pusă în legătură cu chiar începutul existenței omenești, cu momentul când s-a ivit necesitatea formulării lapidare a preceptelor morale și juridice, a cristalizării unor concluzii desprinse din experiențe repetate, în expresii care să-i poată sluji omului în prospectarea ființei sale, a societății și a naturii. Evoluția perpetuă a societății și gândirii umane a făcut ca aceste generalizări să nu mai corespundă noilor date ale vieții, încât au fost înlăturate de altele mai pregnante sau dublate de unele mai potrivite în a surprinde sevele adânci ale existenței.

Astfel s-a îmbogățit necontenit fondul paremiologic al comunicării umane, s-a subtilizat efortul în direcția generalizărilor, a penetrării aspectelor contradictorii ale lumii, ceea ce a dus la șlefuirea acestor îndemnuri, învățături, norme, prescripții. Prin abundentă și prin deasa lor folosire, s-au constituit în expresii strălucite ce împodobesc limbile pământului, de mult dispărute ori în uz și astăzi.