Prezența poetică a lui Alecsandri a dominat climatul nostru literar timp de câteva decenii, deși, în absolut, a avut mereu contemporani superiori lui: Heliade, Alexandrescu, Eminescu. Meritele sale sunt în primul rând de ordin cultural, în domeniul poeziei meritele-i sunt ceva mai mici, dar nicidecum minore: dacă ar fi să amintim numai ciclul de Pasteluri (reper fundamental în evoluția poeziei) și transformarea Mioriței într-o prezență poetică în domeniul literaturii scrise (forma pe care o cunoaștem fiind rezultatul cizelării de către Alecsandri).
Cronologic, primul între ciclurile poeziei lui Alecsandri este cel impropriu intitulat Doine. În ciuda titlului, preponderența o dețin aici baladele. Numai primul text justifică titlul; în ansamblu, ciclul nu este liric, ci epic în manieră galantă.
Senin și convențional, Alecsandri se plasează aici în descendența poeților minori din veacul galant. În legende este didactic, ciclul nefiind, în ansamblu, o reușită artistică. Latura galantă este supărătoare într-un poem ca Sburătorul (concept sub forma replicilor glumețe a două fete)- mult inferior poemului lui Heliade.
Ceea ce a făcut Alecsandri aici (exceptând piesa inaugurală) este o întreprindere de factură clasicizantă: ilustrarea în ritmuri consacrate a unor episoade din istoria națională și mai ales din mitologia autohtonă. Se apelează cel mai adesea la ritmuri folclorice. Ritmul baladesc savant din Groza se abate de la tonalitatea generală, folclorică, a volumului; un ritm baladesc adecvat găsim în Crai-nou.
Ceea ce i-a adus lui lui Alecsandri marea popularitate între contemporani este poezia sa pe temă erotică. Ciclul Lăcrămioare grupează poeziile cu temă erotică; este inaugurat de romanța Steluța, din finalul căreia se înțelege că întreg ciclul este închinat Elenei Negri. Dar erotica din aceste poezii indică o altă vârstă a poeziei noastre, mai rafinată decât a primilor Văcărești.
Deși intitulat Doine și Lăcrimioare, volumul din 1853 cuprindea și ciclul Suvenire, conținând multe poezii ocazionale, erotice și patriotice.
Ciclul conține și unele piese interesante sub raport istoric, deoarece ilustrează (caricatural aproape) confesiunea nereflexivă, sinceritatea, pe care le va nega cu atâta violență poezia modernă. Poetul a scris și fabule (Zimbrul și vulpea, Curcile), care, în ciuda corectitudinii, nu sunt notabile.
La ediția a doua a volumului Doine și Lăcrimioare Alecsandri a adăugat un nou ciclu: Mărgăritarele, unde este vizibilă sporirea gradului de „profesionalizare“, chiar în poezii ocazionale.Lirica socială ocupă un loc important în acest ciclu, ce cuprinde câteva din cele mai cunoscute creții ale lui Alecsandri: Hora Unirei, Deșteptarea României și unele poeme de mare ecou în momentul apariției lor: Anul 1855 și Moldova în 1857. În Deșteptarea României tonul câștigă în gravitate, poemul se înrudește prin mesianism cu Răsunetul lui Andrei Mureșanu.
Scrisă în 1867 și așezată de autor în fruntea ciclului de Pasteluri, poezia Serile la Mircești este o mărturie concludentă a măsurii în care aceste „pasteluri” sunt descrieri de natură. Tehnica este descriptivă, dar ea slujește imaginației poetului în mai mare măsură decât ochiul acestuia se descriu lucruri închipuite, nu văzute aievea. Nu avem fotografii, ci poezie de imaginație.La fel stau lucrurile în pastelul La gura sobei, unde orizontul este cel imaginat în liniștea căminului, nicidecum cel văzut:
„Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește
Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește
Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic apoveștilor minuni.”
În contextul creației poetice a lui Alecsandri, pastelurile reprezintă opusul fericit al poeziei pragmatice, utilitariste. În ele autorul practică poezia ca tabiet; el este aici un bucolic, împăcat cu soarta, îndepărtându-se de natură sprea a o putea imagina în voie, neconstrâns a o reproduce. Lucrul cel mai interesant este euforia generată de incitarea imaginației:
„O, tablou măreț, fantastic! Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codri-organe sonore
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.”
Caracterul idilic este dominant; în acest ciclu se află și Rodica – pură idilă nicidecum poezie descriptivă.
Din punct de vedere „profesional”, poetul atinge în Pasteluri nivelul maxim al artei sale. El oferă adevărate probe de virtuozitate în Mezul iernei și Iarna.
Lăudate sau contestate, Pastelurile lui Alecsandri s-au impus ca reper important în evoluția poeziei românești, prin ele poetul a atins apogeul artei sale. În poemele create ulterior va da dovadă, în repetate rânduri, de virtuozitate prozodică, fără a mai atinge nivelul artistic din Pasteluri.
Tentația spre o epopee moldoveană l-a încercat în amplul poem de inspirație istorică Dumbrava Roșie (1872), ca și în Dan, căpitan de plai și Grui-Sînger. Stăpân pe uneltele sale, poetul dă aici poeme întru totul meritorii în cadrul speciei, dar eclipsate în ansamblul poeziei epocii de prezența poetică a lui Eminescu.
Notabilă este latura satirică a poeziei lui Alecsandri, risipită mai ales în teatru și „cânticele comice”. Poetul este un bun parodiator, unul dintre primii notabili din istoria poeziei noastre.
Dacă valoarea strict artistică a poeziei sale pălește chiar în fața unor contemporani, importanța lui istorică este una excepțională.
În Introducere în scrierile lui C. Negruzzi (1872) Alecsandri scria: „pentru a judeca și a prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură al limbei în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul prin care geniul său și-a făcut drum, pentru ca să iasă la lumină.”
Bibliografie:
Alexandru Piru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, 1978;
Eugen Simion, Dimineața poeților, Cartea Românească, 1980;
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, vol. I, București, 1995.
Publicat de:
Perețeanu Elena
Profesor limba franceză, la Școala Gimnazială Drăcșenei.