De ce teatru? De ce Caragiale?

De ce, dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, avem nevoie de teatru?

Teatrul reprezintă o metodă eficientă de a stimula încrederea și stima de sine a elevilor, de a combate timiditatea și tracul și de a le pune creativitatea și imaginația la lucru.

Anul acesta elevii clasei a VII-a l-au cunoscut mai mult pe Caragiale prin intermediul opționalului de care s-au bucurat. Acest proiect a apărut din dorința de a schimba ceva în modul de transmitere a cunoștințelor în domeniul literaturii. Prin activitățile propuse am încercat o abordare trans-disciplinară a fenomenului literar.

Din experiența anilor trecuți am observat că jocul pe roluri, dramatizarea, captează mai mult atenția, îi face pe copii să se implice, să lucreze în echipă. Rolurile îi motivează pentru activitate, îi face să trăiască opera la alte dimensiuni, le dezvoltă simțul estetic.

În practica obișnuită a școlii românești, de cele mai multe ori, studierea textelor literare se limitează la lectura, receptarea specific literară și comentarea lor mai ales sub aspectul scriiturii, ceea ce face să se piardă mult din scopul pentru care au fost destinate.

 

De ce Caragiale?

În primul rând am constatat un viu interes din partea elevilor pentru opera marelui scriitor, mai ales pentru dramaturgie.

În al doilea rând este un autor foarte actual în domenii atât de ironizate și satirizate de el: viața social-politică, educația etc.

Îi rostim numele marelui Caragiale și ne gândim la înclinația sa către râsul sarcastic și neiertător, folosit ca armă pentru a sancționa și a persifla cu măiestrie și finețe ignoranța și parvenitismul, infatuarea, aroganța, snobismul, servilismul și nepotismul. Ne gândim, de asemenea, la marea sa capacitate de a observa totul, astfel încât nu ocolea vreo ocazie în care putea studia îndeaproape comportamentul și reacțiile celor din jurul său, pentru a descoperi „perlele” limbajului colorat, provocat de pierderea cumpătului, de lipsa de educație, de slugărnicie sau de demagogie.

Deși nu-i plăcea să vorbească despre sine, a făcut-o totuși în câteva din creațiile sale. De pildă, vorbind despre locul său natal, a preferat să se refere la orașul Ploiești, și nu la satul Haimanalele, unde se născuse.

Șerban Cioculescu punea acest lucru pe seama faptului că umoristul voia să se situeze pe altă poziție decât majoritatea scriitorilor, ridiculizând în felul acesta dispoziția lor sentimentală în împrejurări similare. Cu alte cuvinte scriitorul ținea să treacă drept un temperament rece, insensibil la emoțiile comune, precum cele ale revederii locurilor natale și ale copilăriei.

Descoperim în scrierile sale pe acela care avea să afirme: „Simt enorm și văz monstruos”. Nu puțini ai fost exegeții care au găsit în aceste cuvinte esența însăși a temperamentului caragialian. În ciuda atitudinii anti-sentimentale a celebrului umorist, mai ales în operele dramatice, Barbu Șt. Delavrancea avea să descopere în Caragiale un alt om – cu prilejul unui interviu în România liberă din octombrie 1884, - un ins ce consimțea să alunece și el pe panta amintirilor din copilărie, arătând un anume substrat melancolic ce-l bântuia și pe el, ceea ce îl făcea să se întrebe: „Cine ar mai putea crede că Luca Caragiale, dramaturgul care ne-a forțat să râdem până la lacrimi, amicul care ne face să uităm desăvârșit de mizeriile personale prin care trebuie să trecem, ar fi un melancolic”.

Acceptarea artei teatrale ca obiect de studiu determină educarea capacității de înțelegere a unui spectacol, de analiză estetică a acestuia, de emitere a unor judecăți de valoare.

Pe lângă scopul informativ, acest curs are și valențe formative, întrucât urmărește formarea și dezvoltarea unor abilități de ordin estetic, realizarea unor activități artistice finalizate cu serbări școlare.