Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
„Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară, ...”
Și mulți ani vor mai trece poate, până ce un alt mare făuritor de versuri ne va bucura sufletul așa cum o face Marele Împărat al poeziei românești, Mihai Eminescu.
Poetul nepereche, “Luceafărul” poeziei românești, șlefuitor al cuvintelor, neîntrecut până azi, făuritor de diamante, poet ce a dat limbii înțelesuri noi și “pline de-nțelesuri”, ne încântă gândul și ne atinge sufletul în mod diferit pe parcursul vieții, de fiecare dată altfel, dar la fel de minunat.
Nu este nimeni care să nu fi citit, măcar o dată, o poezie scrisă de Eminescu, care să nu recunoască frumoasele stihuri asupra cărora poetul s-a aplecat cu trudă, pentru a le da frumusețea pe care o admirăm noi astăzi. Generații trecute au recitat poeziile sale. Generații viitoare vor murmura și de acum înainte, în primăvara vieții, “melodiile eminesciene”.
Într-o zi de ianuarie a anului 1850, se năștea în familia Eminovici, Mihai. Din “negura de vremi”, străbate puternic până la noi, glasul celui care avea să intre pentru eternitate în neuitarea poporului român, devenind cea mai strălucitoare stea pe cerul poeziei românești.
Deși a avut o viață scurtă și zbuciumată, marcată de lipsuri materiale și nedreptăți specifice vremurilor, Eminescu a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute până astăzi, îmbogățind expresia artistică cu armonii surprinzătoare, cu sentimente adânci și profunde, cu viziuni nemărginite.
Ca și celelalte metode, tehnici, grupate sub denumirea de metode active, cele ale gândirii creative cultivă prioritar formarea și dezvoltarea gândirii divergente, definită prin producția de soluții multiple pentru aceeași problemă. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacția celor din jur față de părerile lor, ci trebuie să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecție.
În cadrul orelor de limba și literatura română, ar trebui să cultivăm imaginația elevilor prin excelență, doar că programa nu ne permite acest lucru deoarece este foarte încărcată, iar elevii sunt obișnuiți și obligați să rezolve același gen de exerciții, cu memorarea rezumatelor, caracterizărilor și argumentărilor pentru obținerea rezultatului dorit, în locul creativității, ingeniozității. De asemenea, în cadrul orelor este necesar să punem în valoare dezvoltarea elevilor la capacitatea lor maximă. Având în vedere importanța limbii și literaturii române ca obiect de studiu, dar și importanța acesteia în activitatea umană, am considerat că este necesar să mă ocup, în mod special, de câteva aspecte legate de dezvoltarea capacităților creative ale elevilor în cadrul lecțiilor de limba și literatura română. Aceste aspecte se referă, în special, la câteva strategii didactice adecvate și eficiente care să contribuie cu maximă eficiență la stimularea și dezvoltarea creativității elevilor din ciclul gimnazial.
Geometria (din greacă γεωμετρία; geo = pământ, metria = măsură) s-a născut ca fiind ramura de studiu a matematicii (una dintre cele două ramuri ale matematicii moderne) care se ocupă cu relațiile spațiale. Pornind de la studiul unor figuri prezente în imediata noastră apropiere, geometria îmbină coerent gândirea abstractă cu gândirea concretă.
Geometria lui Euclid apare ca o doctrină constituită din punct de vedere teoretic, ca o știință deductivă ale cărei adevăruri numite teoreme, se deduc logic dintr-o serie de enunțuri și axiome, rezultate din propria-i experiență, din observații făcute de-a lungul anilor în mediul înconjurător, atât cel natural, cât și cel antropic. Geometria euclidiană, are ca sens general, geometria, ce are ca bază cele 13 cărți ale operei "Elemente" a matematicianului grec, Euclid (365 – 300 î.H.). Cunoștințele cuprinse în acele cărți și-au păstrat valabilitatea peste secole și decenii, până în zilele noastre, fiind bine fundamentate logic și având la bază argumente matematice riguroase.
Modul în care a fost reconcepută geometria cu tentă de modernitate, drept studiu logic deductiv, a determinat o altfel de formulare a sistemului axiomatic a lui Euclid de către matematicianul german David Hilbert (1862-1943) în cartea sa, "Bazele geometriei", apărută în anul 1899.
Termenul de LECTURĂ provine din limba franceză, lecture, și în cadrul fenomenului cultural, descrie modalitățile de a citi și de a interpreta un text literar sau un fapt real, dându-i un sens ce se situează dincolo de semnificația aparentă.
Există, cum sublinia Paul Cornea în „Introducere în teoria lecturii”, două accepții majore ale conceptului de lectură; o accepție care se rezumă la comunicarea scriptică-citirea propriu-zisă, și o alta, extinsă, care se referă la orice tip de comunicare, aptă să fie decodificată de o conștiință receptoare.
În sens restrâns, prin lectură se înțelege ansamblul activităților perceptive și cognitive vizând identificarea și înțelegerea mesajelor transmise graphic.
Cel de-al doilea sens al termenului, extins, se referă la identificarea și înțelegerea unor mesaje transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decât cel grafic. În acest fel, orice sistem de semne artificiale sau naturale, având o anumită sintaxă (reguli de combinare) și o semantică (un repertoriu de semnificații), poate fi citit. Există, astfel, lecturi tactile ( de exemplu alfabetul Braille, utilizat de orbi), lecturi optice (care presupun descifrarea caracterelor înscrise de un calculator), lecturi ale codului genetic, lecturi ale trăsăturilor feței (fizionomiei), lecturi ale caracterelor scrisului (grafologie), lecturi ale viselor (psihanaliza) etc. În acest înțeles general, lectura devine, remarcă Paul Cornea, o formă universală a capacității omului de a descifra sensurile universului, un mod de a instaura semnificații, corelând unități de conținut unor expresii date. Ideea că actul lecturii presupune însumarea, sinteza semnelor grafice a dominat gândirea tradițională.
Din punct de vedere etimologic, la originea cuvântului lectură se află rădăcina indo-europeană „leg” (cu sensul de „reunire”) păstrată în greacă (leg-eon), latină și albaneză. În limbile moderne, termenul provine din latinescul „lectura”, trecut în secolul al XIV-lea în franceză sub forma „lecture”, de unde s-a răspândit în celelalte limbi. În latină lego înseamnă, pe de o parte, „a strânge, a aduna, a reuni” (limba română „a lega”); în al doilea rând, ( „a alege, a cerne”) și în al treilea rând „a enumera, a socoti”.
Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai legat, mai dureros și mai gingaș, totodată ca meșteșugul fericit al cuvintelor. (Tudor Argezi)
Niciun om nu poate trăi în afara cuvântului. De aici și răspunderea, una permanentă, absolută, pe care o avem cu toții, căci, el, cuvântul, ne poartă gândurile. Și tot el ne poartă și cinstea.
Felul de a vorbi și a scrie ne caracterizează, e cartea noastră de vizită. Cu părere de rău, avem mult de lucru la acest capitol.
În procesul instructiv – educativ la lecțiile de limbă și literatură română, dezvoltarea competenței de comunicare orală și scrisă e un obiectiv major. Să-i facem pe elevi să vorbească frumos, cursiv, să răspundă la întrebări fără să se rușineze, să-și exprime gândurile, părerile ,e datoria noastră. Astfel vom educa niște cetățeni activi, inteligenți. Realizarea acestei competențe depinde de capacitatea noastră de-a alege și a folosi cu dibăcie strategii didactice. Sunt convinsă că elevii de astăzi așteaptă ceva nou, interesant, de aceea cred că metodele interactive sunt binevenite, în același timp nu le putem ignora pe cele tradiționale.
Lucru cu dicționarul e iminent în activitatea noastră, e un atribut absolut necesar, ce trebuie să-l însoțească pe elev peste tot. Să-l învățăm pe elev cum să folosească diverse tipuri de dicționare independent. În clasele mari e bine să nu ne grăbim să le explicăm ,ei singuri să caute sensul cuvintelor cu ajutorul dicționarelor. Nu e vorba numai de texte literare, dar și de orișice exerciții, de condițiile lor. Doar să verificăm dacă elevii cunosc sensurile lor. E rațional să se completeze vocabularul activ cu grupuri tematice de cuvinte, serii sinonimice, perechi antonimice. Sistematic aplic asemenea exerciți.
Prin raportare la limba literară, pleonasmele se clasifică în pleonasme tolerabile și pleonasme intolerabile. Pleonasmele tolerabile sunt îmbinări de cuvinte ce exprimă: dublarea negației, dublarea prin clitice a subiectului, a complementului direct și indirect, colocații gramaticalizate prin uz: mediu înconjurător/ambiant, marea majoritate, ani de zile, ieși afară, coboară jos, urcă sus, am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele, am înghețat de frig, și-a trăit viața etc. În ceea ce privește pleonasmele intolerabile menționăm că sunt acea categorie de pleonasme care ar putea fi ocolite chiar și de nespecialiști, dacă aceștia ar da atenție sensurilor exprimate de acele cuvinte. Pleonasmele sunt intolerabile când termenii sinonimici sunt vecini (adunare comemorativă în memoria) sau când același sens aparține unui element formativ cât și celuilalt termen al pleonasmului (autobiografia mea, coexista împreună).
Potrivit titlului acestui articol, în rândurile ce urmează ne vom ocupa de pleonasmele tolerabile. Vom evidenția grade diferite și perspective multiple în care pleonasmul nu este strict interzis: ca mijloc de insistență, de accentuare, de reliefare; ca mijloc de dezambiguizare; ca mijloc de exprimare clară a unei realități aparte; favorizate de informația incompletă a lucrărilor lexicografice românești; ca funcție prozodică; pleonasme justificate din punct de vedere gramatical; pleonasme că figuri de stil (pleonasmul stilistic sau expresiv). Menționăm că aceasta clasificare aparține cercetătorului Dorin N. Uritescu, 2006.
Scopul lucrării de față este să punem în prim plan toate aceste categorii de pleonasme tolerabile cu recomandarea de a încerca evitarea lor pe cât este posibil, chiar dacă ele apar uneori dintr-o nevoie absolută a emițătorului de a transmite clar mesajul către receptor.