Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Vechimea proverbelor și zicătorilor, ca și a folclorului în general, e greu de stabilit. Se admite o existență îndelungată a acestor specii iar situația paremiilor, în raport cu celelalte genuri ale literaturii populare este oarecum deosebită. Acestea nu erau spuse cu prilejuri anumite ca poveștile, cântecele, doinele, baladele, orațiile, neavând o viață autonomă și circulând revărsate in masă vie a vocabularului. Ele au pătruns spontan și masiv in primele scrieri ale omenirii, dovada revelatoare a răspândirii lor încă din timpuri imemorabile.
Folosite de oameni in viața lor obișnuită, proverbele și zicătorile s-au strecurat nestingherite din gură în gură, din loc în loc, ajungând bunuri ale tuturor, poate în mai mare măsură decât idiomurile prin intermediul cărora se perindau. Treptat au intrat în textele scrise cu ajutorul cărora și-au continuat drumul în lume și mai târziu au fost remarcate ca forme distincte ale artei și gândirii. Scrieri cu vechime și origine multimilenară precum „Iliada“, „Odiseea”, „Biblia“, „Coranul”, „Vedele“, „Kalanda“, și alte cărți populare sau canonice, texte istorice și juridice, inscripții străvechi sunt colorate de „cuvinte înaripate” (cum numeau Homer și vechii greci proverbele și zicătorile). Paremiile au atras atenția asupra lor încă de demult, în privința genezei, a expresiei și substanței, stârnind admirația pentru ele și pentru producătorul lor etern „poporul, cel mai desăvârșit maestru” (Cicero).
Proverbul face parte din categoriile folclorice nerituale. Structura lui este determinată de funcția sa. Funcția își creează o structură specifică ce îi asigură eficiență. Este un mesaj de dimensiuni reduse, fapt ce determină anumite particularități de structură și conținut. Proverbul poate fi găsit peste tot: în Occident, în Orient, în Antichitate și astăzi. Proverbul se găsește la toate nivelele sociale fără nicio restricție de niciun ordin.
Ca obiecte ale cercetării, proverbele pot fi studiate sincronic și diacronic. Referitor „la data nașterii” proverbelor cercetătorii au renunțat să mai caute un răspuns. Cea mai veche colecție de proverbe descoperite până acum este cea conținută în „Cărțile de lut ale vechiului Sumer” (Kremer „Istoria începe la Sumer”, traducere românească București 1962).
Competența generală 5 din programa școlară la limba și literatura română vizează identitatea lingvistică și culturală proprie în context național și internațional și urmărește formarea unui profil identitar al absolventului de gimnaziu. Astfel, pe parcursul celor patru ani de studiu această competență este propusă să fie formată treptat, ținându-se cont de temele selectate pentru fiecare clasă: Eu și universul meu familiar, Eu și lumea din jurul meu, Orizonturile lumii și cunoașterii, Reflecții asupra lumii.
Pentru a exemplifica dezvoltarea competenței 5 din programa școlară pentru clasa a VI-a am ales proiectul de grup Comunitățile din jurul României. Acest proiect interdisciplinar a fost derulat pe parcursul a trei săptămâni. Elevii au fost împărțiți în cinci echipe și, prin tragere la sorț, au ales o comunitate de români din jurul României din următoarele țări: Bulgaria, Serbia, Ungaria, Republica Moldova, Ucraina. Fiecare echipă și-a desemnat un lider care le-a împărțit rolurile în prima săptămână. Tot acum grupele au căutat informații despre comunitățile românești pentru țara aleasă, precum: detalii despre țara respectivă (poziție geografică, populația, limba oficială), regiunile care au comunități de români, numărul aproximativ de români din acele comunități, personalități marcante, sărbători, obiceiuri, tradiții și valori promovate.
Apoi, am stabilit grila de evaluare a proiectului și cea de autoevaluare. Prima grilă a cuprins următoarele aspecte: comunitatea aleasă, liderul echipei, membri grupei, forma de prezentare, informații despre țara aleasă, detalii despre comunitatea de români, personalități, tradiții și obiceiuri, sărbători, valori promovate, originalitate și surse bibliografice. A doua grilă, cea de autoevaluare, a vizat următoarele elemente: numele elevului, rolul în echipă, sursele bibliografice consultate, informații esențiale și selectate, implicarea în echipă, finalizarea la timpul stabilit, prezentarea originală.
Comunicarea didactică, prin trăsătura definitorie de instrumentalitate a sa, înglobează fenomenul de retroacțiune, realizat prin acțiuni specifice. Aceste acțiuni, ce cunosc un traseu invers - de la efecte la cauze, de la rezultate spre planurile inițiale, reprezintă principala modalitate prin care interlocutorii se pot adapta unul altuia, situației și chiar finalității caracteristice. Astfel, și în cazul comunicării didactice, „principiul retroacțiunii are ca menire echilibrarea și eficientizarea structurilor” (Cucoș, 409).
În încercarea de a defini conceptul de feedback, acesta reprezintă principiul oricărei acțiuni eficiente, care se referă la obținerea de informații despre efectele unei acțiuni sau, mai pe scurt, „modalitatea prin care finalitatea redevine cauzalitate” (Cucoș, idem).
La nivelul procesului educațional, feedbackul constă în acțiunile prin care „un cadru didactic obține informații despre efectele și eficiența demersului său pedagogic”. (Bocoș and Ionescu, 343). Acest aspect nu este, însă, limitat doar la profesor. Elevii trebuie, de asemenea, să cunoască efectele, rezultatele eforturilor lor de învățare. Pentru a putea progresa în învățare, ei trebuie să cunoască cât și cum și-au însușit conținuturile parcurse, dacă dețin abilitățile intelectuale și practice necesare etc.
Astfel, din perspectiva actului didactic, se impune existența a două feedbackuri, diferite prin sens și funcție. Un prim feedback oferă informații de la receptor la emițător - convențional, feedback 1 - cu funcția de reglare a activității de transmitere a informațiilor. Al doilea feedback, având sensul de la receptor către emițător - feedback II - are ca scop reglarea activității dominante a celui din urmă. Feedbackul I poate fi întâlnit în orice tip de comunicare umană. Însă, feedbackul II este specific unei comunicări ce vizează în mod special învățarea sistematică. Necesitatea, importanța, dar și scopurile celor două tipuri de feedbackuri derivă din faptul că, la acest nivel, emițătorul și receptorul dețin un dublu statut în cadrul procesului didactic. Astfel, emițătorul nu deține doar rolul de sursă de informații, devenind, la rândul său, și educator, în sensul persoanei care vizează o transformare a receptorului pe baza informației pe care el o furnizează. Cu alte cuvinte, cadrul didactic nu comunică doar pentru a transmite o serie de informații, ci pentru a crea premisele necesare unor schimbări în ceea ce elevul știe, vrea, face etc. Privit din perspectiva receptorului, cel care învață, în calitatea sa de beneficiar al mesajului, nu este doar receptor al informațiilor, ci are și calitatea de persoană disponibilă să se transforme, educabilă, în urma unui proces de învățare în cadrul căruia se regăsesc și informațiile primite de la emițător.
Motivația și performanța școlară
În cadrul procesului didactic,cea mai greu de atins aspirație este motivarea elevilor,și asta deoarece motivația ține de personalitatea fiecăruia, este individuală și nu se măsoară. Și totuși motivația este principalul factor prin care obținem rezultatele pe care le obținem. Deci, motivația, determină finalitate.
Termenul performanță înseamnă rezultatele observabile ale învățării. În cadrul procesului de învățământ, performanță reprezintă rezultatul motivației. Atunci când motivația unui elev este mai mare și acesta va depune un efort mai mare în învățare, atunci el va obține o performanță înaltă, datorită diverselor strategii de învățare pe care le va folosi și care îi vor influența performanța.
Există o relație între motivație și performanță, dar această relație nu este unilaterală, căci la rândul ei și performanța poate să influențeze motivația. Atingând pragul de performanță în activitatea de învățare, elevul își conștientizează propriile competențe. Însă efectul performanței poate fi evaluat pozitiv sau negativ de către elev. Astfel, atunci când elevul depune un anumit efort în realizarea unei sarcini de învățare și a perseverat în realizarea ei, atunci elevul va observa că performanța a fost meritată și va aprecia și pe viitor acea activitate. Dar, apariția unui eșec în activitatea de învățare, îl va face pe elev să aibă o subapreciere asupra propriei competențe, astfel că nu va mai repeta acea activitate.
Interdisciplinaritatea – reprezintă o cooperare între discipline înrudite, este o formă mai puțin dezvoltată a comunicării, integrării unor discipline, care presupune intersectarea unor arii curriculare. Interdisciplinaritatea este centrată pe formarea de competențe transversale, cu o durabilitate mai mare în timp. Interdisciplinaritatea este raportul de întrepătrundere (cooperare, coordonare) între disciplinele de învățământ, între structurile conținutului educativ. De exemplu romanul lui Jules Verne „Căpitan la 15 ani” poate fi studiată prin prisma mai multor discipline: literatură, geografie, biologie, istorie, arte plastice. Pot lucra concomitent 2-3 profesori la aceeași oră sau la mai multe ore. Alt exemplu e tema „Fenomenul difracției luminii” studiat la fizică, dar cu succes poate fi studiat și la geografie, la educația tehnologică sau la educația plastică.
Prin lecțiile de educație plastică viața se aduce în scoală, deoarece ele reprezintă natura și viața în splendoarea lor prin ochiul copilului care deslușește esențialul și expresivul din bogăția elementelor realității, relațiile dintre părțile componente ale unui obiect și ansamblu, relații între forme și culori. Mediul educativ favorabil, care susține eficient activitatea de învățare prezintă câteva caracteristici: poziția centrală a profesorului; scopuri clar definite; suficient timp pentru învățare și pentru formarea deprinderilor; oferirea de sarcini clare de lucru elevilor; monitorizarea atentă a performanțelor; feedback imediat; atmosferă caldă, democrație și cooperare între profesor și elev.
Capacitățile, atitudinile și valorile vizate de profilul de formare au un caracter trans-disciplinar. Deci ele se pot forma, dezvolta prin intermediul tuturor disciplinelor, inclusiv prin educația vizual-plastică. Dar în ce condiții? O condiție esențială este trecerea de la centrarea pe predare la centrarea pe învățare (accentul punându-se pe competențe, pe ceea ce pot face elevii în timpul și în urma învățării).
Opera îi asigură autorului său accesul către eternitate, către nemurire sau veșnicie spirituală. Pe Caragiale, opera sa l-a proiectat într-un viitor îndepărtat față de timpul în care el a trăit, satira sa surprinzând moravurile unei societăți românești care parcă au rămas neschimbate. Faptul că au rămas neschimbate este poate răul cel mai mic cu putință – ele s-au diversificat, au căpătat alte proporții și au ajuns să corupă mintea și sufletul. Caragiale este cu siguranță actual, dar dacă ar fi trăit aici, acum, acest geniu al ironiei subtile ar fi o sursă de inspirație extrem de ofertantă.
O societate fără educație și fără repere culturale se ofilește înghițită doar de satisfacerea nevoilor trupești. Un suflet și o minte uscată, stearpă, transformă orice dorință de a trăi și de a progresa în letargie. O societate sănătoasă are nevoie de artă, cultură și în special de o literatură bogată și valoroasă. Într-o epocă istorică zbuciumată, marii autori români au reușit să se sincronizeze cu marile curente europene și să aducă la tezaurul țării opere de o valoarea incontestabilă.
Generație după generație, opera lui Caragiale este studiată atât în ciclul gimnazial, cât și în cel liceal. Pare autorul cel mai apropiat de sufletul românesc, deoarece comedia, ironia fină, satira, ridicolul, tot ce provoacă hazul se mulează perfect pe tiparul comportamental și emoțional al românului. Limbaj simplu, dar concentrat, idei puternice, acțiune bine închegată, drame camuflate în comedie cu accente de tragicomedie sunt pe placul elevilor și al profesorilor care-i înțeleg preferințele artistice și îl încuviințează, dacă nu chiar îl aplaudă silențios în sinea lor curajul de a scoate uneori gunoiul de sub preș.