Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Comunicarea didactică, prin trăsătura definitorie de instrumentalitate a sa, înglobează fenomenul de retroacțiune, realizat prin acțiuni specifice. Aceste acțiuni, ce cunosc un traseu invers - de la efecte la cauze, de la rezultate spre planurile inițiale, reprezintă principala modalitate prin care interlocutorii se pot adapta unul altuia, situației și chiar finalității caracteristice. Astfel, și în cazul comunicării didactice, „principiul retroacțiunii are ca menire echilibrarea și eficientizarea structurilor” (Cucoș, 409).
În încercarea de a defini conceptul de feedback, acesta reprezintă principiul oricărei acțiuni eficiente, care se referă la obținerea de informații despre efectele unei acțiuni sau, mai pe scurt, „modalitatea prin care finalitatea redevine cauzalitate” (Cucoș, idem).
La nivelul procesului educațional, feedbackul constă în acțiunile prin care „un cadru didactic obține informații despre efectele și eficiența demersului său pedagogic”. (Bocoș and Ionescu, 343). Acest aspect nu este, însă, limitat doar la profesor. Elevii trebuie, de asemenea, să cunoască efectele, rezultatele eforturilor lor de învățare. Pentru a putea progresa în învățare, ei trebuie să cunoască cât și cum și-au însușit conținuturile parcurse, dacă dețin abilitățile intelectuale și practice necesare etc.
Astfel, din perspectiva actului didactic, se impune existența a două feedbackuri, diferite prin sens și funcție. Un prim feedback oferă informații de la receptor la emițător - convențional, feedback 1 - cu funcția de reglare a activității de transmitere a informațiilor. Al doilea feedback, având sensul de la receptor către emițător - feedback II - are ca scop reglarea activității dominante a celui din urmă. Feedbackul I poate fi întâlnit în orice tip de comunicare umană. Însă, feedbackul II este specific unei comunicări ce vizează în mod special învățarea sistematică. Necesitatea, importanța, dar și scopurile celor două tipuri de feedbackuri derivă din faptul că, la acest nivel, emițătorul și receptorul dețin un dublu statut în cadrul procesului didactic. Astfel, emițătorul nu deține doar rolul de sursă de informații, devenind, la rândul său, și educator, în sensul persoanei care vizează o transformare a receptorului pe baza informației pe care el o furnizează. Cu alte cuvinte, cadrul didactic nu comunică doar pentru a transmite o serie de informații, ci pentru a crea premisele necesare unor schimbări în ceea ce elevul știe, vrea, face etc. Privit din perspectiva receptorului, cel care învață, în calitatea sa de beneficiar al mesajului, nu este doar receptor al informațiilor, ci are și calitatea de persoană disponibilă să se transforme, educabilă, în urma unui proces de învățare în cadrul căruia se regăsesc și informațiile primite de la emițător.
Motivația și performanța școlară
În cadrul procesului didactic,cea mai greu de atins aspirație este motivarea elevilor,și asta deoarece motivația ține de personalitatea fiecăruia, este individuală și nu se măsoară. Și totuși motivația este principalul factor prin care obținem rezultatele pe care le obținem. Deci, motivația, determină finalitate.
Termenul performanță înseamnă rezultatele observabile ale învățării. În cadrul procesului de învățământ, performanță reprezintă rezultatul motivației. Atunci când motivația unui elev este mai mare și acesta va depune un efort mai mare în învățare, atunci el va obține o performanță înaltă, datorită diverselor strategii de învățare pe care le va folosi și care îi vor influența performanța.
Există o relație între motivație și performanță, dar această relație nu este unilaterală, căci la rândul ei și performanța poate să influențeze motivația. Atingând pragul de performanță în activitatea de învățare, elevul își conștientizează propriile competențe. Însă efectul performanței poate fi evaluat pozitiv sau negativ de către elev. Astfel, atunci când elevul depune un anumit efort în realizarea unei sarcini de învățare și a perseverat în realizarea ei, atunci elevul va observa că performanța a fost meritată și va aprecia și pe viitor acea activitate. Dar, apariția unui eșec în activitatea de învățare, îl va face pe elev să aibă o subapreciere asupra propriei competențe, astfel că nu va mai repeta acea activitate.
Interdisciplinaritatea – reprezintă o cooperare între discipline înrudite, este o formă mai puțin dezvoltată a comunicării, integrării unor discipline, care presupune intersectarea unor arii curriculare. Interdisciplinaritatea este centrată pe formarea de competențe transversale, cu o durabilitate mai mare în timp. Interdisciplinaritatea este raportul de întrepătrundere (cooperare, coordonare) între disciplinele de învățământ, între structurile conținutului educativ. De exemplu romanul lui Jules Verne „Căpitan la 15 ani” poate fi studiată prin prisma mai multor discipline: literatură, geografie, biologie, istorie, arte plastice. Pot lucra concomitent 2-3 profesori la aceeași oră sau la mai multe ore. Alt exemplu e tema „Fenomenul difracției luminii” studiat la fizică, dar cu succes poate fi studiat și la geografie, la educația tehnologică sau la educația plastică.
Prin lecțiile de educație plastică viața se aduce în scoală, deoarece ele reprezintă natura și viața în splendoarea lor prin ochiul copilului care deslușește esențialul și expresivul din bogăția elementelor realității, relațiile dintre părțile componente ale unui obiect și ansamblu, relații între forme și culori. Mediul educativ favorabil, care susține eficient activitatea de învățare prezintă câteva caracteristici: poziția centrală a profesorului; scopuri clar definite; suficient timp pentru învățare și pentru formarea deprinderilor; oferirea de sarcini clare de lucru elevilor; monitorizarea atentă a performanțelor; feedback imediat; atmosferă caldă, democrație și cooperare între profesor și elev.
Capacitățile, atitudinile și valorile vizate de profilul de formare au un caracter trans-disciplinar. Deci ele se pot forma, dezvolta prin intermediul tuturor disciplinelor, inclusiv prin educația vizual-plastică. Dar în ce condiții? O condiție esențială este trecerea de la centrarea pe predare la centrarea pe învățare (accentul punându-se pe competențe, pe ceea ce pot face elevii în timpul și în urma învățării).
Opera îi asigură autorului său accesul către eternitate, către nemurire sau veșnicie spirituală. Pe Caragiale, opera sa l-a proiectat într-un viitor îndepărtat față de timpul în care el a trăit, satira sa surprinzând moravurile unei societăți românești care parcă au rămas neschimbate. Faptul că au rămas neschimbate este poate răul cel mai mic cu putință – ele s-au diversificat, au căpătat alte proporții și au ajuns să corupă mintea și sufletul. Caragiale este cu siguranță actual, dar dacă ar fi trăit aici, acum, acest geniu al ironiei subtile ar fi o sursă de inspirație extrem de ofertantă.
O societate fără educație și fără repere culturale se ofilește înghițită doar de satisfacerea nevoilor trupești. Un suflet și o minte uscată, stearpă, transformă orice dorință de a trăi și de a progresa în letargie. O societate sănătoasă are nevoie de artă, cultură și în special de o literatură bogată și valoroasă. Într-o epocă istorică zbuciumată, marii autori români au reușit să se sincronizeze cu marile curente europene și să aducă la tezaurul țării opere de o valoarea incontestabilă.
Generație după generație, opera lui Caragiale este studiată atât în ciclul gimnazial, cât și în cel liceal. Pare autorul cel mai apropiat de sufletul românesc, deoarece comedia, ironia fină, satira, ridicolul, tot ce provoacă hazul se mulează perfect pe tiparul comportamental și emoțional al românului. Limbaj simplu, dar concentrat, idei puternice, acțiune bine închegată, drame camuflate în comedie cu accente de tragicomedie sunt pe placul elevilor și al profesorilor care-i înțeleg preferințele artistice și îl încuviințează, dacă nu chiar îl aplaudă silențios în sinea lor curajul de a scoate uneori gunoiul de sub preș.
Prezența poetică a lui Alecsandri a dominat climatul nostru literar timp de câteva decenii, deși, în absolut, a avut mereu contemporani superiori lui: Heliade, Alexandrescu, Eminescu. Meritele sale sunt în primul rând de ordin cultural, în domeniul poeziei meritele-i sunt ceva mai mici, dar nicidecum minore: dacă ar fi să amintim numai ciclul de Pasteluri (reper fundamental în evoluția poeziei) și transformarea Mioriței într-o prezență poetică în domeniul literaturii scrise (forma pe care o cunoaștem fiind rezultatul cizelării de către Alecsandri).
Cronologic, primul între ciclurile poeziei lui Alecsandri este cel impropriu intitulat Doine. În ciuda titlului, preponderența o dețin aici baladele. Numai primul text justifică titlul; în ansamblu, ciclul nu este liric, ci epic în manieră galantă.
Senin și convențional, Alecsandri se plasează aici în descendența poeților minori din veacul galant. În legende este didactic, ciclul nefiind, în ansamblu, o reușită artistică. Latura galantă este supărătoare într-un poem ca Sburătorul (concept sub forma replicilor glumețe a două fete)- mult inferior poemului lui Heliade.
De ce, dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, avem nevoie de teatru?
Teatrul reprezintă o metodă eficientă de a stimula încrederea și stima de sine a elevilor, de a combate timiditatea și tracul și de a le pune creativitatea și imaginația la lucru.
Anul acesta elevii clasei a VII-a l-au cunoscut mai mult pe Caragiale prin intermediul opționalului de care s-au bucurat. Acest proiect a apărut din dorința de a schimba ceva în modul de transmitere a cunoștințelor în domeniul literaturii. Prin activitățile propuse am încercat o abordare trans-disciplinară a fenomenului literar.
Din experiența anilor trecuți am observat că jocul pe roluri, dramatizarea, captează mai mult atenția, îi face pe copii să se implice, să lucreze în echipă. Rolurile îi motivează pentru activitate, îi face să trăiască opera la alte dimensiuni, le dezvoltă simțul estetic.
În practica obișnuită a școlii românești, de cele mai multe ori, studierea textelor literare se limitează la lectura, receptarea specific literară și comentarea lor mai ales sub aspectul scriiturii, ceea ce face să se piardă mult din scopul pentru care au fost destinate.